Pelerini la Horezu

 Cei care au mai trecut pe la Horezu vor fi de acord cu faptul că în pitorescul orăşel sunt multe de văzut, iar împrejurimile sunt şi ele destul de ofertante din punct de vedere turistic. Continuăm astăzi cu o scurtă prezentare a bisericilor şi mănăstirilor cu care horezenii se mândresc nevoie mare. Fala lor este, însă, justificată, pentru că puţine zone din ţară se pot lăuda cu o grupare aşa de impresionantă de lăcaşuri de cult cu o istorie captivantă şi o sagă de poveşti în spate. După vizita din sătucul Olari, unde meşterii ceramişti ne-au dezvăluit o parte din secretele artei de prefacere a materiei primordiale, lutul, în obiecte de o valoare incontestabilă intrate în patrimoniul UNESCO, am coborât la Bisericuţa "Sfinţii Voievozi" şi "Sfântul Vasile" sau, aşa cum este cunoscută din vechime, Covreşti.

Un tablou votiv neobişnuit: "Jocul ursului" de la Covreşti

Privită de la distanţă, clădirea aduce mult cu vechile case din satele de odinioară, fiind văruită îngrijit cu alb şi zărindu-se, pe ici, pe colea, câte un fir de verdeaţă răzbind de sub temelie. Vechimea edificiului ar putea fi sugerată cel mai bine de cele două pietre de mormânt ce zac alături, la marginea micului cimitir căci, deşi sunt roase de vreme, populate din loc în loc cu muşchi şi pătate acolo unde au fost cândva briofite, se mai pot zări săpate câteva litere şi parcă se mai distinge un o mie opt sute şi ceva... Dedesubt s-ar odihni cel mai vechi sălăşluitor al cimitirului, potrivit spuselor ghidului nostru de la Muzeul Satului, managerul Ştefan Rachieru. "Biserica Covreşti a fost ridicată la 1826 şi de ea se leagă o frumoasă istorioară. Ctitori au fost Stanciu Covrea, Maria, Dincu Bălănescu şi Păuna. Este inclusă în Lista monumentelor istorice, dar clădirea în sine nu poate fi încadrată într-un anumit stil arhitectural, ea fiind mai curând asemănătoare bisericilor săteşti de început de secol XIX", ne-a explicat gazda noastră.

Punctul de atracţie al acestui lăcaş de cult îl constituie pictura, mai precis scena din dreptul uşii de acces în pridvorul bisericii, unde se găseşte un tablou votiv înfăţisând 2 ţigani ursari şi animalul dresat dansând. "Jocul ursului" pare, ce-i drept, o ciudăţenie pe peretele bisericuţei, dacă ne gândim la ce se găseşte de regulă reprezentat în picturile religioase. Puţini sunt cei care-şi mai amintesc din bătrâni povestea din spatele acestei picturi: "Nişte ţigani căldărari veniţi din Gorj care au trecut la vremea respectivă cu ursul prin zonă şi cântau, potrivit obiceiului de atunci, au văzut că sătenii aici n-aveau bani să acopere biserica, aşa că au donat toţi banii adunaţi de ei în anul acela. S-a făcut un acoperiş din cupru, care, din păcate, a fost transferat în 1998 pe o altă biserică, nouă, construită în apropiere, iar pe aceasta au învelit-o cu tablă galvanizată, care s-a distrus. De jur-împrejur sunt toţi sfinţii din calendar şi voievozii. Însă, în semn de mulţumire pentru ţiganii ursari, oamenii le-au pictat acest tablou votiv, care s-a păstrat până astăzi", ne-a relatat Ştefan Rachieru. Analizând pictura, pare că scena se petrece aievea, cel mai nefericit fiind sărmanul urs care este înfăţişat cu gura întredeschisă şi cu ochii alungiţi, de parcă ar suferi din pricina privării de libertate. Cei doi flăcăi ursari îmbrăcaţi în straie populare, ţinută din care nu lipsesc opincile cu şireturi petrecute până la genunchi, chimirele de la brâu şi căciulile înalte, poartă mustaţă şi au sprâncene stufoase, iar culoarea pielii este înadins mai închisă. Dintre instrumente nu lipsesc biciul şi toba, cu care-l stârnesc pe urs să danseze. Imaginea este destul de dinamică, iar privitorului îi lipseşte numai să audă sunetele scoase de grupul din faţa ochilor, căci până şi desaga tânărului ţigan saltă pe ritmul muzicii, în timp ce ursul are o poziţie care sugerează mişcarea. Acest joc al ursarilor avea o simbolistică aparte, celebrând dansul, bucuria şi puterea omului de domesticire asupra animalelor sălbatice. În ton cu scena descrisă este o altă pictură de deasupra ei, unde şapte femei saltă într-o horă, în compania a trei lăutari subţirei şi la fel de prinşi în jocul sătesc. Din păcate, imaginea este în stare de degradare, o bună parte din aceasta fiind ştearsă de-a binelea. Am părăsit Biserica Covreşti cu inima strânsă şi o apăsătoare părere de rău pentru picturile ce par să implore o mână de iconograf priceput care să le redea viaţa şi frumuseţea de altă dată...

Arnota, minunea albă din Parâng

Următoarea oprire a fost la prima mănăstire vizitată din această zonă - Mănăstirea Arnota, o minune cu obşte de maici situată în inima Muntelui Buia din Masivul Parâng, la 1.000 de metri altitudine, aproape de o carieră de piatră. Ea se află în comuna Costeşti, la 56 de km de Râmnicu Vâlcea, dar destul de aproape de Mănăstirea Bistriţa, despre care vom povesti un pic mai târziu. Mănăsirea Arnota a fost ctitorită de Matei Basarab pe temelia unei biserici mai vechi, între anii 1633-1634, dându-i-se hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil". Drumul până la lăcaşul de cult urcă anevoios şerpuind pe lângă cariera de piatră de unde se cern zi de zi straturi de praf fin şi alb, care se saltă în aer la orice mişcare şi au pudrat pădurea atât de proeminent de parcă te aştepţi să şi miroasă a vanilie. Ne-am oprit pe moviliţa din faţa mănăstirii pentru a privi de sus superba Vale a Bistriţei, dincolo de pădurea de mesteceni şi molizi, zărind în depărtare casele din satul Costeşti, după care am pătruns pe platoul împrejmuit de zidurile groase ce par ale unei foste cetăţi, pentru a descoperi o oază de linişte, gospodărită cu atâta grijă de maicile neostenite care se adăpostesc la schit. Mâinile lor vrednice au lăsat în urmă alei proaspăt măturate şi flori oriunde ai fi privit, liniştea dintre ziduri fiind străpunsă din când în când numai de ciripit de păsări. Nimeni nu îndrăznea să perturbe această încremenire în timp şi parcă şi paşii noştri se atingeau sfioşi de piatra calcaroasă, de teamă să nu facă zgomot. Potrivit legendei, domnitorul Matei Basarab şi-a găsit scăparea în acest loc în anul 1633, pe când era fugărit de turci pentru o crimă. El a urcat pe munte împreună cu câţiva olteni arnăuţi şi s-a adăpostit într-un fost lac glaciar, răsuflând printre nişte cucute. Ideea unuia dintre arnăuţi a fost să schimbe veşmintele sale cu ale domnitorului. Turcii aflaţi pe margine au văzut răchita mişcând şi au omorât soldatul care îmbrăcase hainele domnitorului. Capul acestuia a fost tăiat şi trimis la Constantinopol, crezându-se că aparţinea lui Matei Basarab. În memoria acelui arnăut care a fost omorât în locul său, domnitorul a ridicat această mănăstire, unde a şi fost înmormântat (mort la 9 aprilie 1654), alături de tatăl său, vel-vornicul Danciu.

Intrarea în mănăstire este străjuită de o uşă masivă din lemn de castan, în care a fost încrustată, în limba slavonă, această menţiune: "Aceste uşi le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel-logofăt". Din pictura originală se păstrează şi portretul domnitorului, datând din 1644, care a fost pictat de zugravul Stroe, venit din Târgovişte. Dimensiunile lăcaşului de cult sunt modeste, remarcându-se o arhitectură realizată cu mult bun gust şi simţ estetic. Aici vom menţiona numai naosul, care are formă de treflă, potrivit tradiţiei sârbeşti, şi cornişele zimţate realizate pe model bizantin. În ceea ce priveşte pridvorul cu turla, am aflat că acestea i-au fost adaugate de către nepotul lui Matei Basarab, domnitorul Constantin Brâncoveanu, şi tot el i-a reconstruit catapeteasma, o veridică operă de arta sculpturală brâncovenească şi a renovat inclusiv pictura originală.

Lăcaş de cult de inspiraţie vieneză

Am coborât apoi la câţiva km de Mănăstirea Arnota, acolo unde am descoperit un alt lăcaş de cult deosebit, mai vechi decât cea de dinainte cu aproape 200 de ani - Mănăstirea Bistriţa, ctitorie a boierilor Craioveşti, care datează din anii 1490 şi unde, începând cu anul 1497, se odihnesc moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842), aduse de marele ban Barbu Craiovescu tocmai de la Constantinopol. Astăzi, din tot complexul bisericesc se mai păstrează numai Biserica Bolniţei (1520), închinată "Schimbării la faţă". În interiorul cu tuşe gotice, inspirat din bisericile vienze, încă se mai află policandrul cu ouă de struţ adus din Viena de Constantin Brâncoveanu în 1683. "Şi clopotul cel mare este adus din acelaşi loc şi cântăreşte 800 de kg, precum şi catapeteasma, care este realizată din lemn de tei aurit", a adăugat acesta. Dar impresionantă este pictura interioară nepreţuită realizată de marele artist român Gheorghe Tăttărescu în anul 1850, al cărui elev a fost inclusiv prolificul Nicolae Grigorescu într-o vreme. Pe pereţii lăcaşului de cult se află pictaţi şi ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna şi Barbu Ştirbei. O particularitate uimitoare a uneia dintre picturile de mari dimensiuni este aceea că, din orice unghi ar fi privită, sfântul pare să te urmărească şi, dacă de la intrare se vede trist şi întunecat, când ajungi către altar, chipul i se luminează şi-ţi zâmbeşte candid.

Am mai aflat, printre altele, că la Complexul monahal Bistriţa a fost instalată prima tiparniţă din Ţara Românească, adusă de ieromonahul Macarie, şi tot aici a existat o legătorie de cărţi bisericeşti, fiind, deci, un leagăn al culturii şi al cărturarilor. Conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă, la 10 noiembrie 1508 s-ar fi tipărit aici Liturghierul slavon al călugărului Macarie, fiind prima carte tiparită vreodată pe pământ dacic. Totodată, primul act mănăstiresc a fost redactat tot la Bistriţa - Zapisul lui Eftimie, datând din 1573. Încă din secolul XVII a funcţionat la această mănăstire o şcoală de grămătici, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin grămatic din satul Corbeasa-Vâlcea: "să se ştie că am şezut la mănăstirea Bistriţa ca să învăţăm carte". Aşa că nu este de mirare că, de-a lungul vremii, în acest loc s-au transcris nenumărate cărţi şi hrisove.

Mănăstirea Hurezi, perla de la poalele Munţilor Făgăraş

Ultimul popas, punctul forte al vizitei noastre şi cea mai mare încărcătură emoţională au fost la Mănăstirea Hurezi, o bijuterie arhitecturală intrată în patrimoniul UNESCO. Acest lăcaş de cult este prima şi, totodată, cea mai importantă ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu, ceea ce explică şi aspectul de fortăreaţă al complexului monahal. Numele a fost împrumutat de la păsările de noapte - huhurezi ce populează pădurile din zonă. Prin întregul ansamblu de elemente bisericeşti se asigură dăinuirea peste veacuri a stilului brâncovenesc devenit monumental. Aici se cuprind mai multe construcţii în acelaşi stil unic. Prima ar fi Turnul Clopotniţă, pe sub care se trece atunci când se pătrunde în curtea interioară şi care adăposteşte patru clopote de până la 1.000 de kilograme. Poarta originală s-a păstrat şi încă se zăresc urmele de la ghiulelele turceşti pe care le-a oprit cu atâta dârzenie. Vederea lor ne-a cam dat fiori, făcându-ne să ne gândim la cât de crâncene erau luptele şi câte vieţi omeneşti s-or fi pierdut pentru apărarea străvechiului pământ românesc. Urmează pe lista noastră Casele Domneşti (Muzeul Mănăstirii, unul dintre primele muzee de mănăstire din ţară), care adăposteşte o bogată colecţie de artă, manuscrise, cărţi şi calendare. Se remarcă în interiorul curţii Paraclisul şi Trapeza (sala de mese a domnitorului), decorată la interior în frescă, păstrându-se pictura originală, singura din ţară care este atât de veche şi conservată integral. Această sală de mese ne-a impresionat prin aspectul ponderat, cu dimensiuni relativ reduse şi de o simplitate izbitoare în raport cu statutul domnitorului Ţării Româneşti. Pe părţile laterale se află două fresce, una cu scena trădării domnului Iisus Hristos de către Iuda şi, în faţa ei, ca într-o oglindă, o alta ilustrând trădarea lui Constantin Brâncoveanu de către boieri. Se spune că, prin acea imagine, Brâncoveanu şi-ar fi prevestit moartea. În spate se zăresc portretele murale ale ctitorilor Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna. 

Biserica Mănăstirii este înaltă de 14 metri şi lungă de 32 de metri şi se spune că este o interpretare mai simplificata a bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Ea este, în întregime, rodul frământărilor de început ale "Prinţul Aurului" - aşa cum mai era numit Brâncoveanu datorită bogăţiei - de a-I închina  "loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob". Lucrările de construcţie a acestei capodopere au fost începute de Pârvu Cantacuzino, mare stolnic, rudă a domnitorului. După ce acesta a murit în anul 1691, construcţia a fost preluată de Cernica Ştirbei, fost mare dregător domnesc. Au contribuit Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul şi Vucasin Caragea, pietrarul, şi ei fiind zugrăviţi pe perete, în pridvorul bisericii celei mari, ca recunoştinţă pentru munca depusă. Pictura a fost terminată în 1694 şi au executat-o Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Lăcaşurile de cult din ansamblul mănăstiresc sunt dispuse în cele patru puncte cardinale, realizându-se imaginea crucii. După terminarea Mănăstirii Hurezi, se spune că domnitorul avea obiceiul de a se odihni aici, în camerele din partea de sud, de deasupra pivniţelor, folosind deci complexul bisericesc şi pe post de reşedinţă. Dar cel mai important lucru despre Hurezi este faptul că a fost un puternic centru de cultură, unde a funcţionat un scriptoriu (atelier de dinainte de apariţia tiparului, în care lucrau meşterii caligrafi şi miniaturişti) în cadrul căruia au luat naştere traduceri, manuscrise şi care a adăpostiti o veritabilă bibliotecă umanistă, despre care se spune că era unică în Europa la vremea ei. După cum se ştie, Constantin Brâncoveanu a iniţiat o şcoală de pictură şi de arhitectură unde s-a născut stilul neo românesc, râmas pentru posteritate ca stilul brâncovenesc, chintesenţă de artă, elemente autohtone care se împletesc cu motive orientale şi occidentale. Mănăstirea Hurezi este cel dintâi rod al şcolii şi, din fericire, s-a păstrat în original, atât în ceea ce priveşte arhitectura, dar şi în dreptul frescelor, conservate în mare parte. 

În ceea ce priveşte trecutul istoric, ghidul nostru ne-a amintit de nenumăratele bătălii cu turcii şi ne-a dezvăluit complice că pământul de sub complexul mănăstiresc este împânzit de tunele şi ascunzişuri create de domnitor cu scopul de a se adăposti de cotropitori.

În interiorul mănăstirii am observat că pictura iconografică este caracteristică Renaşterii, cu influenţe bizantine, şi se pune accentul mai ales pe scene ilustrând "Judecata de Apoi", iadul şi raiul, toate de o frumuseţe unică şi în culori păstrate la fel de grăitoare chiar şi după 3 veacuri. Şi aici am remarcat catapeteasma sculptată în lemn de tei aurit, fiind împodobită cu elemente florale tipice stilului brâncovenesc şi reluate şi în porţile din nuc ce străjuiesc intrarea. În mod surprinzător, tabloul votiv se află pe peretele de Răsărit, iar deasupra se regăsesc pictaţi toţi sfinţii din calendarul ortodox, încadraţi în 366 de icoane. Şi aici avem obiecte de cult aduse de la Viena la comanda domnitorului, printre care candelabrele lucrate în aliaje, având pe fiecare braţ câte un ou de struţ. Numai că ouăle originale au fost înlocuite cu, probabil, imitaţii, potrivit celor relatate de ghidul nostru. Mănăstirea Hurezi este şi necropolă, căci în pronaos odihneşte Ioan Arhimandritul, primul stareţ al lăcaşului de cult. Am privit îndelung şi la sarcofagul domnitorului Constantin Brâncoveanu, simplu, lucrat în marmură, dar, din păcate, gol. Deşi soţia sa şi-a dorit să-i aducă rămăşiţele pământeşti în locul pe care şi l-a pregătit domnitorul, ea nu a reuşit să treacă de ocupaţia austriacă la graniţă şi au ajuns, în cele din urmă, la Biserica "Sf. Gheorghe cel Nou" din Bucureşti, ctitorită tot de Brâncoveanu.

Am părăsit acest din urmă obiectiv de pe lista noastră turistică meditând la ceea ce spunea marele istoric Nicolae Iorga. După ce am admirat în tăcere frumuseţea locului şi am aflat atât de multe lucruri din istoria sa, am înţeles de ce a fost numită o capodoperă a creaţiei spirituale multiseculare, continuatoare a civilizaţiei romane, ai cărei moştenitori în Europa de Răsărit suntem noi, românii.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!