Biserica, şcoala românească şi administraţia Basarabiei sub cizma comunistă

Motto: "Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370, Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică Despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru, de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă". (Mihai Eminescu - în ziarul "Timpul" din 1 martie 1878)

Este cunoscut ateismul bolşevicilor ruşi, ei au transformat bisericile în mori, magazii şi depozite. Au rămas în Basarabia circa treizeci de mănăstiri, bogate, tezaure de icoane de sute de milioane, cum ar fi cele de la Mănăstirea Chişcani, toate bogăţiile luând drumul peste Nistru. La început, preoţii au fost lăsaţi să slujească, dar după două luni li s-a interzis acest lucru, copiii nu aveau voie să meargă la biserică, s-au confiscat icoanele şi odoarele bisericeşti. Paraclisul "Unirii" a fost jefuit şi toate obiectele au fost călcate în picioare în centrul Chişinăului. Mănăstirea Vărzăreşti a fost devastată şi călugăriţele alungate. Au dărâmat turnurile Mitropoliei din Chişinău. Comuniştii i-au împovărat pe preoţi cu taxe mari.

Moldovenilor basarabeni le rămăsese doar credinţa în Dumnezeu. Şi ei se rugau ca asupritorii lor să fie pedepsiţi. Multe au fost cazurile când muncitorii, dărâmând lăcaşurile de cult, au murit, fie căzând de pe schele sau când dădeau jos icoanele. Minuni ale lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, la Mitropolia din Chişinău, unde doi muncitori au murit în timp ce dărâmau altarul. Ceilalţi muncitori, văzând aceasta, au îngenuncheat şi au început să se roage. Nu existau slujbe de botez sau cununie. Copilul nou-născut era dus la liderul comunist, care îl ridica în sus şi spunea: "Jur să facem din el un comunist adevărat!" Dar, totuşi, copiii erau botezaţi, în mare taină.

Li se promisese basarabenilor rămaşi nu numai respectarea credinţei lor ortodoxe, dar şi o adevărată şcoală românească. În 22 ani, în Basarabia înfrăţită cu Regatul României, s-au înfiinţat şcoli primare şi secundare în toate cătunele, iar în oraşe gimnazii, şcoli de agricultură, licee, şcoli normale şi seminarii, cum ar fi: Liceul Agricol din Soroca, Liceul "A.D. Xenopol" din Bălţi, Liceul de fete "Domniţa Ileana" etc. Minciunile comuniştilor ruşi cum că micii basarabeni sau bucovineni nici n-auziseră de şcoală circulau în teritoriu, dar erau contrazise de localnici.

Ocupanţii le-au lăsat numele de Moldova, dar le-au confiscat viaţa, învăţătura, limba cea română, înlocuită cu rusa, datinile, obiceiurile şi religia, rămânându-le doar credinţa în Dumnezeu. Peste o sută de mii de cărţi în limba rusă, pe materii, au fost trimise de la Moscova, toate propovăduind ideologia comunistă. La sate, şcolile erau de 7 ani, la oraşe de 10 ani, iar în fiecare instituţie de învăţământ era un director politic şi altul administrativ.

Dar n-au reuşit comuniştii ruşi să le schimbe moldovenilor limba, obiceiurile, credinţa, datinile străbune. Încercările lor au fost zadarnice. Dragostea moldovenilor pentru grai, neam şi ţară a fost mai puternică decât samavolniciile ruşilor ocupanţi ai pământurilor roditoare dintre Prut şi Nistru ale voievozilor români. La fel s-a întâmplat şi cu noua administraţie. Peste tot, numai ruşi. Moldovenii nu le înţelegeau limba, cât de greu a putut să le fie, mai ales după 20 august 1940, când au fost numiţi prin lege conducători ruşi pentru Bucovina de Sus şi Basarabia, preşedinţi ai regiunilor, primi secretari la partid şi la organizaţiile de tineret, directori de fabrici, de spitale sau de şcoli.

A fost creat un serviciu nou, "Deşteptător al moldovenilor din Basarabia", cu ziare, directori de teatre şi propagandişti ruşi. Câţiva trădători moldoveni au fost şi ei învestiţi în posturi, având funcţii de conducere şi munci de răspundere, nişte laşi şi lingăi ce au uitat de domnitorii Ştefan cel Mare sau Vasile Lupu. Lui "tătuca Stalin" i s-au adresat zeci şi zeci de telegrame, în timp ce el, prin uneltele lui, sugruma viaţa moldovenească. Moldovenii au fost dezrădăcinaţi, duşi să muncească în minele de cărbuni. Erau mituiţi cu bani, îmbătaţi, după care îi duceau la gară cu muzică, erau încărcaţi în vagoane şi duşi departe, satele moldoveneşti fiind depopulate. Numai din Străşeni au fost luaţi peste 350 de capi de familie, duşi în Caucaz sau la Marea Baltică, în ţinuturile de gheaţă ale Siberiei, departe de familie, de ţară, de credinţă.

Micile răzvrătiri au fost înăbuşite în sânge, aşa cum s-a întâmplat în Peresecina, sat din judeţul Orhei, atunci când moldovenii i-au înlăturat cu forţa pe comuniştii ruşi, şi când au apărut imediat blindatele lui Stalin, iar moldovenii nemulţumiţi au fost omorâţi la marginea satului. La fel s-a întâmplat în satele Fundul Goldenii, Hârtopul Mic, unde ţăranii băştinaşi au dat foc magaziilor. De multe ori, soldaţii pactizau cu moldovenii, mai ales ofiţerii ruşi, sătui de viaţa chinuită din timpul regimului comunist. Aceştia se ospătau din belşug în casele moldovenilor, cu bucate gustoase, puse pe mese cu tacâmuri, cu feţe de masă apretate. Deseori, ofiţerii afirmau: "Am fost trimişi să scăpăm din robie pe basarabeni şi uite cum trăiesc ei de bine. Şi uite ce zdrenţe purtăm noi, ofiţeri ai armatei comuniste!"

Să ne amintim că, în 1917, armata rusească era datoare să ne sprijine dar, din contră, ruşii au jefuit satele basarabene, au dat foc ca barbarii. Când, în ianuarie 1918, armata noastră a trecut Prutul, a găsit prăpăd şi jale, conace boiereşti arse, grajduri de vite făcute scrum, mobilă şi cărţi arse în faţa caselor, sate devastate. Drumurile erau proaste, în sate nu erau primării, bolile invadaseră tot ţinutul. După decenii sub ruşi, funcţionarii nu-şi făceau datoria, totul era dominat de corupţie, lene, nepăsare, întuneric. Asta a găsit România în Basarabia, în martie 1918, când a avut loc revenirea acesteia la Ţara Mamă. După 22 de ani, până în 1940, ţinuturile Basarabiei şi ale Bucovinei de Sus arătau ca o grădină, cu şcoli, drumuri, căi ferate, dispensare şi spitale, Cămine Culturale, farmacii şi multe altele. Peste Basarabia se aşternuse liniştea, tihna, bogăţia. Dar, dintr-o dată, coşmarul a revenit sau, aşa cum spune acelaşi poet, "Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi nu ştim învierea cînd va fi". În iarna anului 1940, preoţii n-au mai mers prin case, în Ajunul Crăciunului, vestind Naşterea Mântuitorului, nu s-au mai auzit colindele româneşti, clopotele n-au mai bătut pentru a chema în biserici pe moldovenii basarabeni. Asta a fost soarta Basarabiei şi Bucovinei de Sus. Ajută-le şi ajută-ne, Doamne, să ajungă iar ACASĂ!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!