Căderea Europei (VIII)

Written by Ştefan Dumitrache on 19 Noiembrie 2015.

"‎‎‎‎‎‎Nu vreau vărsare de sânge printre musulmani, ‎pentru a-‎mi ‎salva gâtul‎‎‎‎‎". (Califul Uthman)

Captivi în propria noastră tragedie, am ignorat timp de mai multe zile faptul că asaltul musulman asupra Europei continuă. Pe frontul din Siria, coaliţia dintre regimul alawit al lui Assad, Iran, mişcarea libaneză şiită Hizballah(Partidul lui Allah) şi Rusia a reuşit să preia sub control autostrada strategică Damasc-Alep, uşurând substanţial situaţia acestui din urmă oraş în care au fost duse provizii şi întăriri. Pus în dificultate pe teren, ISIS a decis să riposteze în stilul murdar, perfid şi laş al celor neputincioşi în luptă: în 31 octombrie, un avion Airbus A321 cu 224 persoane la bord care transporta turişti ruşi din Egipt către Rusia "a fost spulberat de explozia unei bombe cu forţa 1 kg de trinitrotoluen (TNT)". Poate cantitatea pare mică, dar într-un avion aflat în zbor, rezultatul este nimicitor! Media românească a tratat telegrafic această cumplită tragedie, deoarece la noi în ţară, fără a fi în război cu cineva, avusese loc un dezastru similar cu un atentat terorist. Nedorind să fie excluse din ecuaţia siriană, S.U.A. şi aliaţii lor au decis să sprijine o ofensivă pe şase direcţii a forţelor kurde împotriva ISIS, în ciuda marilor nemulţumiri ale Turciei.

După ce a lovit Rusia în plin, ISIS s-a îndreptat împotriva Hizballah şi în 12 noiembrie, doi atentatori au reuşit să se infiltreze într-un cartier şiit. Primul dintre ei a reuşit să declanşeze explozia care avea să ucidă 41 oameni ieşiţi la piaţă. Al doilea atentator a fost văzut de un cetăţean curajos, Adel Termos. Acesta era împreună cu fetiţa lui şi înţelegând ce vrea să facă criminalul sinucigaş, a decis să se arunce asupra lui în speranţa că va salva viaţa fiicei sale şi a celorlalţi cetăţeni. L-a placat pe terorist şi a murit cu acesta în explozie. Din nefericire, a mai existat o victimă, fetiţa acelui bărbat brav. Doar Adel Termos şi fiica sa au murit în a doua explozie, limitând drastic numărul victimelor nevinovate de la Beirut. Cu tristeţe remarc că nici această crimă nu a fost luată în seamă de media română, preocupată acum de mascarada politică de prost gust desfăşurată la Bucureşti. A doua zi însă omenirea întreagă s-a oprit în loc. "Oraşul Luminilor" era lovit teribil de terorişti pentru a doua oară în mai puţin de un an. Dacă prima dată fusese o execuţie în stil banditesc asupra unei redacţii de ziar, de data aceasta teroriştii s-au orientat exclusiv asupra simplilor cetăţeni. Opt terorişti sinucigaşi şi probabil alţi câţiva cu pregătire militară au reuşit să producă o tragedie cumplită în Paris. Până acum bilanţul este de 132 morţi. Dar, din păcate, se pare că el va creşte în perioada următoare. Văzând la televizor că primul atac a vizat "Stade de France", mi-am adus aminte cu amărăciune de vizita mea acolo. Marele stadion al Franţei se află în suburbia Saint-Denis, unde este şi catedrala omonimă ce găzduieşte rămăşiţele regilor Franţei. După ce am vizitat necropola regală şi înainte de a vizita "Stade de France", am constatat că mă deranja ceva în acel loc. Stând şi degustând o cafea alături de colegi, la un moment dat m-am luminat: în Saint-Denis nu vedeam francezi albi. Erau însă numeroşi magrebienii şi africanii. Orăşelul este în genere murdar, cu gunoaie aruncate la întâmplare. Constatarea mea cu voce tare l-a făcut să zâmbească pe rafinatul cunoscător al limbii şi societăţii franceze, Marian Ducă. "Citeam aseară un ziar şi constatam că există un adevărat exod din Saint-Denis. Francezii de origine europeană îşi vând casele la preţuri destul de joase şi fug către zone mai sigure". M-am cutremurat în faţa evidenţei şi, în sfârşit, am înţeles avertismentul lui Charles de Gaulle atunci când a decis retragerea din Algeria. Înţelept, ca şi în 1940, intuise exact viitorul. În drum spre "Stade de France", am remarcat că pe malurile unui canal ce ne despărţea de stadion era instalată o şatră de aţigani. M-am bucurat enorm constatând că magrebienii, africanii şi aţiganii se simţeau atraşi unii de alţii.

Multă lume m-a întrebat ce înseamnă Magreb şi cine sunt magrebienii? Magreb înseamnă în limba arabă "Apus de Soare" şi nu se referă la Ştefan cel Mare, ci la ţările din Apusul Africii de Nord: Tunisia, Algeria şi Maroc (iniţial, doar acest teritoriu era numit Magreb). Ulterior, din motive politice, conceptul de Magreb a fost extins asupra Libiei şi Mauritaniei. Populaţia covârşitoare a acestor ţări vorbeşte limba arabă şi este de religie musulmană. Cum s-a întâmplat ca nordul Africii să fie astăzi un teritoriu arabo-musulman? Pentru a înţelege ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem în istorie la cel de-al treilea locţiitor al lui Muhammad.

Califul Uthman (Usman) Ibn Affan

Spuneam la sfârşitul episodului trecut că Umar a numit un consiliu format din şase companioni ai Profetului, care trebuia să-l aleagă pe următorul Calif. Cei şase erau: Ali Ibn Abi Talib (văr primar şi ginere al Profetului, soţ al Fatimei); Abd al-Rahman ibn Awf (un vechi companion al Profetului, un bogătaş generos care finanţase ascensiunea musulmanilor); Sad ibn Abi Waqqas (companion al profetului şi unul dintre victorioşii comandanţi ai războiului cu sasanizii); Uthman Ibn Affan (companion al Profetului şi apropiat colaborator al califului Umar), Zubayr ibn al-Awwam (nepot la Khadijei şi strălucit cuceritor al Egiptului) şi Talhah (companion al Profetului, care se remarcase în "războaiele apostaziei"). Din motive neclare, Talhah nu a ajuns la timp la Medina pentru a participa la alegerile ce urmau să se desfăşoare într-o perioadă de trei zile. Zubayr şi Ali l-au votat pe Uthman, în timp ce Sad şi Uthman l-au votat pe Ali. Abd al-Rahman votase atât pentru Ali, cât şi pentru Uthman, astfel că se ajunsese la o periculoasă egalitate. Califul Umar îi ceruse fiului său, Abdullah, să-i ucidă pe cei care nu sunt de acord cu majoritatea. După discuţii îndelungi purtate de Abd al-Rahman cu cei doi candidaţi privitoare la viziunea lor vizavi de învăţătura Profetului şi de politica dusă de decedatul Umar, Abd al-Rahman (deşi uşor nemulţumit de răspunsul laconic al lui Ali), a decis să convoace o adunare în faţa marii moschei din Medina, deşi încălca astfel ultimele dorinţe ale lui Umar. Majoritari la această adunare erau Ansarii, care ar fi dorit un calif din rândurile lor. Până la urmă, adunarea a înclinat către Uthman, dată fiind apropierea sa de fostul Calif Umar. Mulţumit cu decizia mulţimii, Abd al-Rahman a decis să-l voteze şi el tot pe Uthman. Abdullah nu a respectat nici el hotărârea tatălui său şi nu i-a ucis pe cei care nu îl votaseră pe Uthman, fără să ştie că în acest fel înmugureau primele semne ale schismei.

Uthman era membru al clanului Banu Umayya al arabilor kuraşiţi şi era un negustor şi afacerist foarte bogat. Se convertise devreme la Islam, după o discuţie cu prietenul său Abu Bakr. În vremurile de început de la Medina (pe atunci Yathrib), când musulmanii aveau dificultăţi economice, Uthman îl ajutase într-un mod discret şi elegant cu bani pe Ale pentru ca acesta să se poată căsători cu Fatima, mod prin care menajase orgoliul mândrului Ali.

Explicam în episodul trecut cât de strictă era guvernarea lui Umar, care păstrase în domeniul public cea mai mare parte a terenurilor agricole cucerite, spre marea nemulţumire a armatei. Uthman se va dovedi mult mai deschis şi politica sa de a pune la dispoziţia arabilor învingători terenurile cucerite va duce la o creştere economică accelerată şi la bunăstarea musulmanilor vechi. Uthman fiind un om bogat, nu a acceptat o formă de salarizare, dar, spre deosebire de Umar, accepta cu plăcere cadouri. Deşi un om echilibrat, Uthman a favorizat membrii Banu Umayya şi poate din acest motiv a luat decizia de a-l repune pe 'Amr ibn al-'As la conducerea Egiptului (la sugestia rudei sale Muawiyah - guvernatorul Siriei). A venit la momentul oportun această numire, deorece, extrem de vigilenţi, bizantinii au profitat de greşeala Califului Umar (care îl retrăsese pe Amr) şi au cucerit Alexandria, de unde urmăreau să recucerească întregul Egipt. În scurt timp, Amr îi va învinge pe bizantini în bătălia de la Nikiou, apoi va asedia Alexandria în care va pătrunde pe o poartă deschisă de creştinii copţi, cărora le promisese protecţia sa. După cucerirea Alexandriei, a ordonat distrugerea zidurilor oraşului, pentru ca bizantinii să nu-l mai poată folosi niciodată ca bază de operaţii împotriva musulmanilor. La scurt timp, Amr avea să fie demis din nou, fiind - se pare - un slab administrator pe tărâm economic al provinciei. Nu este obligatoriu ca un general bun să aibă şi calităţi de administrator civil. Dar vechiul proiect de cucerire al Africii de Nord al lui Amr a fost preluat de Abdullah ibn Saad, frate adoptiv al noului Calif. Acesta a impus o fiscalitate excesivă în Egipt, provocând fuga copţilor în Deltă. De altfel acesta l-au poreclit pe noul guvernator "iubitorul de bani".

Bizantinii organizaseră nordul Africii rămas în mâna lor (aproximativ teritoriul pe care îl numim Magreb astăzi) în Exarhatul Africa, pe care îl conducea prin uzurpare Patricianul Grigore. Abdullah a întreprins nenumărate raiduri în teritoriile Exarhatului, astfel că Uthman a decis să trimită o armată de 10.000 oşteni care să cucerească provincia. În 647, această armată a cucerit Tripoli, apoi s-a îndreptat spre capitala lui Grigore, Sbeitla. Grigore a încercat să-i oprească pe musulmani la Sufetula, dar aceştia, conduşi de fiul talentatului Zubayr (despre care am vorbit în episodul trecut), Abd-Allah, militar la fel de inovativ ca şi tatăl său, l-au învins şi omorât. Populaţia Exarhatului Africii (Magrebul), obosită de raiduri şi temătoare în faţa forţei musulmanilor, a acceptat să devină vasală acestora, mai ales că biruitorii s-au mulţumit, pentru moment, cu plata unui tribut.

Doi dintre generalii lui Abdullah - Abdullah ibn Nafiah ibn Husain şi Abdullah ibn Nafi' ibn Abdul Qais - au debarcat pe coasta de sud a Spaniei, pe care au numit-o Al Andalus. Acolo au întemeiat colonii ce vor rezista până la declanşarea marilor tulburări din lumea musulmană. În 652, Abdullah a trimis o armată de-a lungul Nilului, spre miazăzi, în Regatul creştin al Nubiei (pe teritoriul Sudanului de azi). Musulmanii au reuşit să cucerească Dongola, capitala nubiană, în care au demolat catedrala creştină. Îi enervase comportamentul deosebit al arcaşilor nubieni, care în timpul luptei ţintiseră ochii războinicilor musulmani. Având multe pierderi, musulmanii au acceptat oferta de pace a regelui nubian, prin care se statua libera trecere a negustorilor între cele două ţări şi livrarea de 360 sclavi anual de către regele nubian, la schimb cu grâu egiptean.

- Va urma -