Constantin Noica, filozof şi eseist - 108 ani de la naştere

Motto: "În alte ceruri să priveşti şi sub cerul lumii tale să visezi" (C. Noica)

S-a născut la 24 iulie 1909 în comuna Vităneşti, jud. Teleorman. A urmat cursurile liceale la "Dimitrie Cantemir" şi "Spiru Haret" din Bucureşti. A absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, în anul 1931. În anul 1940 a obţinut titlul de doctor în filozofie la Universitatea din Bucureşti, cu teza "Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou". Între anii 1940-1941 a fost referent pentru filozofie la Institutul Româno-German din Berlin. După revenirea în ţară, a colaborat, cu Mircea Vulcănescu, la editarea cursurilor lui Nae Ionescu. Între anii 1949-1958 a avut domiciliu forţat la Câmpulung Muscel, iar din 1958 şi până în anul 1964 a fost deţinut politic. Eliberat din închisoare, C. Noica a îndeplinit funcţia de cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române până în anul 1975, când s-a retras la Păltiniş, unde a scris cărţi fundamentale pentru cultura română. S-a stins din viaţă la Sibiu, în ziua de 4 decembrie 1987.

În anii de afirmare a acestui mare gânditor, filozofia română era preocupată de specificul românesc raportat la universalitate. Prin această nobilă preocupare, gânditorul şi eseistul C. Noica se înscrie în seria personalităţilor emblematice pentru spiritualitatea românească, alături de L. Blaga, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Tudor Vianu, George Călinescu, Vasile Pârvan ş.a. Atras irezistibil spre investigarea spiritului românesc încă din 1944, C. Noica a publicat lucrarea "Pagini despre sufletul românesc". Acesteia îi urmează cărţile: "Creaţie şi frumos în rostirea românească" - 1973; "Sentimentul românesc al fiinţei" - 1978; "Spiritul românesc în cumpătul vremii" - 1978; "Cuvânt împreună despre rostirea românească" - 1987. În acelaşi timp a scris şi a publicat şi alte cărţi de filozofie cu o tematică variată. Fiind atras de eseistică şi de filozofie, C. Noica a citit şi a tradus opere filozofice fundamentale din creaţia unor mari gânditori ai lumii, precum: Platon şi Anaxagoras, Descartes, Kant, Hegel ş.a.

Şi-a stabilit un crez al muncii: "Să-ţi adânceşti cât mai cu bogăţie priceperea întru descifrarea culturii lumii tale, astfel încât, localnic fiind, să poţi deveni universal, ridicând cu tine spre înălţimi spiritualitatea părţii tale de cer". Într-o exprimare aforistică, filozoful Noica şi-a definit crezul său astfel: "În alte ceruri să priveşti şi sub cerul  lumii tale să visezi." Acest crez aminteşte de sfatul lui Titu Maiorescu: "Să fim naţionali cu faţa spre universalitate".

Genul de scriere în care a excelat C. Noica este eseul, filozoful realizând o operă cu un timbru inedit, caracterizată printr-o tematică variată şi complexă, mare intensitate a gândului, stil elegant şi expresiv, o operă reprezentativă pentru spiritualitatea românească. În formarea personalităţii sale de gânditor profund, eseist şi erudit poliglot, o mare importanţă au avut-o cunoaşterea directă, nu prin traduceri, a operelor marilor filozofi ai lumii şi strădania de a descifra "cultura lumii tale". În concepţia lui C. Noica, gândul original şi profund se configurează şi prinde substanţă numai prin dialogul viu şi direct cu toate valorile autentice ale filozofiei universale şi prin cercetarea şi descifrarea culturii naţionale, dând ca exemplu pe Eminescu, pe care îl numea "omul deplin al culturii româneşti" şi căruia i-a consacrat studiile: "Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti" - 1975 şi "Introducere în miracolul eminescian" (lucrarea a apărut postum). Originalitatea gândirii filozofului Noica provine şi din faptul că a studiat cu deosebire cuvântul, demonstrând că sugestiile unor termeni devin apte pentru filozofie. În cuvânt, filozoful caută ideea, generalul. În gândirea românească, eseistul C. Noica ocupă un loc aparte prin marea lui capacitate de a extrage din cuvânt semnificaţiile uitate în straturile lui cele mai adânci, dându-le o nouă înfăţişare şi cu înţelesuri profund filozofice. Pentru C. Noica, limba nu e doar un obiect de studiu, ci teritoriul cel mai semnificativ din care pot fi extrase înţelepciunea şi înţelegerea celui ce a făurit-o şi o foloseşte. Înrudindu-se cu filozoful L. Blaga prin felul cum înţelege şi prezintă sufletul românesc, C. Noica vorbeşte despre un sentiment românesc al fiinţei, deosebit de al altor popoare. Dacă sufletul german are un sentiment deosebit al devenirii, cel rusesc unul deosebit al spaţiului, iar cel american unul deosebit al eficienţei, sufletul românesc are un sentiment deosebit al fiinţei, bine exprimat prin câteva cuvinte de bază din vocabularul limbii române. Noica se opreşte, cu deosebire, la cuvântul "întru", cuvânt care a îmbogăţit mult gândul românesc şi ne defineşte specificul. Prepoziţia "întru" provine din adv. latin "intro", care însemna înăuntru. În limba română, cuvântul "întru" are multe sensuri, precum:

- arată starea sau acţiunea în interiorul unui spaţiu: A locui într-un sat, oraş etc.;

- arată intrarea sau mişcarea din interiorul unui spaţiu: A intrat într-o pădure, încurcătură etc.;

- arată direcţia sau ţinta mişcării: A se da într-o parte;

- arată momentul, timpul în care se petrece o acţiune: Într-un timp scurt;

- arată timpul cât durează o acţiune, un eveniment: Va plăti într-un an;

- arată modul în care se petrece o acţiune: A alerga într-un suflet (După DEX, 1998).

C. Noica identifică, însă, înţelesurile mai adânci, filozofice ale cuvântului "întru" şi arată că această prepoziţie nu-şi găseşte prea uşor un echivalent în marile limbi europene. În limba română, acest cuvânt are sensul filozofic de a fi "într-un orizont, într-un sistem şi de a tinde către ceva". Astfel, prin determinările propriei sale istorii - afirmă filozoful român - "civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat". A fost întru spaţiu din jurul Carpaţilor. A fost şi este în orizontul Carpaţilor şi tinde spre acest orizont. Civilizaţia noastră nu a fost nici migratoare, nici expansionistă şi colonizatoare ca a altor popoare europene. Prin acest spaţiu românesc au trecut şi alte neamuri şi au ieşit din el ceva mai umanizate. În acelaşi timp, civilizaţia română s-a dezvoltat "întru o limbă" - cea latină şi a absorbit şi cuvinte de alte origini, pe care însă le-a adaptat la sistemul ei fonetic, lexical şi gramatical. Civilizaţia noastră s-a dezvoltat şi "întru o tradiţie", ceea ce înseamnă păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut.

În cartea "Creaţie şi frumos în rostirea românească", eseistul C. Noica defineşte o adevărată estetică a spiritului românesc, luând ca punct de plecare sensurile şi altor cuvinte din vocabularul limbii române, precum dor, lămurire, ispitire, rost, rostire ş.a. Cuvântul "dor" provine de la "dolus" din latina populară şi însemna durere. Pentru sufletul românesc, dorul este un sentiment complex, în care se împletesc nostalgia şi durerea despărţirii cu amintirea unui trecut fericit, tristeţea şi aşteptarea cu speranţa, iubirea cu deznădejdea. C. Noica arată că în sentimentul de dor "s-a contopit durerea, de unde vine şi cuvântul, cu plăcerea crescută din durere". Prin cuvântul "dor", limba română - arată filozoful român - îşi demonstrează capacitatea de a exprima, printr-un singur cuvânt, o tensiune sufletească complexă, cu accente de tristeţe şi nelinişte, de durere şi speranţă. Motivul dorului e prezent aproape în întreaga lirică populară, unde se împleteşte cu motivul doinei. Dorul şi doina au ajuns să fie personificate într-o făptură care mângâie, încurajează, apără. Dorul, jalea şi urâtul sunt stările cel mai des cântate în lirica noastră populară şi denumesc stări sufleteşti specifice sufletului românesc. Ca motiv liric, dorul este expresia spiritualităţii noastre. Dorul - spunea C. Noica - ne exprimă ca fiinţă în lume.

În eseul "Trei cuvinte reţinute de UNESCO" din volumul "Creaţie şi frumos în rostirea românească", eseistul C. Noica arată că, intenţionând să alcătuiască un dicţionar internaţional de termeni literari, comisia de specialitate din cadrul UNESCO, a reţinut din limba română doar trei cuvinte: dor, doină şi colindă. Filozoful român şi-a exprimat întristarea pentru faptul că din limba română s-au reţinut doar trei termeni şi toţi trei fiind luaţi din cultura populară. La aceste trei cuvinte filozoful român mai propune Comisiei UNESCO încă cinci-şase cuvinte care exprimă ceva deosebit "în substanţa culturii europene". Eseistul comentează sensurile filozofice ale acestor cuvinte demne de orice dicţionar cu termen luaţi din principalele limbi de cultură. Iată doar câteva dintre acestea:

- lămurire. Cuvântul provine de la "lamina" din latină şi exprimă "condiţia de luciditate a omului european", care vrea să-şi limpezească gândul. A se lămuri ceva înseamnă a deveni limpede, explicit şi clar pentru cineva. Lămurire înseamnă clarificarea, desluşirea gândului. Alt cuvânt cu adânci semnificaţii pentru gândul românesc este "rost". Provenit din limba latină (rostrum), cuvântul rost avea, la început, o arie semantică concretă. Însemna gură, apoi deschizătură. Astăzi, cuvântul rost acoperă o arie semantică bogată, cu multiple semnificaţii: scop, menire, justificare, motivare, rol, atribuţie, misiune, sens, tâlc, stare sociale sau familială, mod de a-şi întocmi viaţa etc. Iată câteva expresii consemnate în DEX, 1998: A face rost de ceva; a nu şti/a şti rostul cuiva; a nu-şi afla rost; a-şi pierde rostul; a fi în rostul lui; a învăţa pe de rost; a lua la rost (pe cineva). Cu sensuri filozofice, cuvântul rost e folosit în poezia cultă de către mari poeţi români. Iată două exemple:

"Nu rostul meu de-a pururi pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, Părinte/ să plângă-n lacrimile mele" (O. Goga, "Rugăciune").

Tudor Arghezi, în Psalmul 3, într-un ton de lamento imploră pe Dumnezeu să-i trimită un semn al Existenţei Sale, altfel se simte singur şi stingher, pradă haosului şi nimicniciei: "În rostul meu Tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger/ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când câte un pui de înger"...

Pentru felul cum desluşeşte înzestrarea filozofică a cuvintelor, mai menţionăm perechea "sinele şi sinea". C. Noica arată că în unele limbi se întâlnesc perechi de cuvinte cu destin ales şi dă ca exemple perechile: Logos şi Eros din limba greacă; Animus şi Anima din limba latină; Spirit şi Suflet din multe limbi europene; Yin şi Yang din limba chineză, semnificând principiul masculin şi feminin.

În limba română, perechea sinele şi sinea exprimă cel mai bine "cununia omului cu lucrurile". Pronumele reflexiv sine, substantivat, devine sinele şi formează pereche cu substantivul feminin sinea: În sinea mea, adică în propria conştiinţă. Sinele poate fi înţeles ca o conştiinţă mai adâncă a eului, poate fi conştiinţa etică mai adâncă, expresia lucidităţii eului. Sinele, ca termen, nu poate lipsi din nici o limbă care s-a ridicat până la treapta gândirii filozofice - afirmă C. Noica: "Tot ce se mişcă în lumea omului se mişcă de la eu la sine" - afirma filozoful român. Cu sinele şi sinea "ne-am putea înfăţişa la orice concurs de frumuseţe a gândului". Câteva versuri din poezia "Replicile" de Mihai Eminescu se potrivesc foarte bine - arăta filozoful - acestei perechi de cuvinte: "Tu eşti o noapte, eu sunt o stea" - spune poetul către iubita sa, iar aceasta răspunde: "Eu sunt un haos, tu o lumină". Poetul (sinele) răspunde: "Eu sunt un cuget, tu o problemă". Din versurile de mai sus reiese că sinele, ca expresie a conştiinţei vine să proiecteze lumină în întunericul sinei. Sub chipul de cuget şi problemă, sinele şi sinea alcătuiesc - spunea Noica - "perechea absolută".

Într-un articol din 1934 ("Învierea românească"), C. Noica afirma: "E ceva viu aici, în Ţara Românească: un spirit, o limbă, câţiva oameni reprezentativi, câteva fapte, câteva creaţii. La ce bun să părăsim singura realitate în mijlocul căreia ne simţim bine, la noi acasă?" Prin asemenea idei, C. Noica se înrudeşte cu Mircea Vulcănescu din "Dimensiunea românească a existenţei", precum şi cu Lucian Blaga din "Trilogia culturii".

C. Noica a rămas în cultura română unul dintre cei mai originali filozofi ai limbii, ai sentimentului românesc al fiinţei. George Uscătescu îl considera pe C. Noica "una dintre cele mai autentice şi riguroase minţi filozofice ale secolului al XX-lea".

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

fShare

Tweet