Virgil Poleacu (1939-2005)

 

S-a născut la 12 iunie 1939, în oraşul Rădăuţi din Bucovina, în familia unor remarcabili intelectuali cu străvechi origini nobiliare poloneze. După terminarea studiilor liceale în oraşul natal, s-a înscris la Facultatea de arte plastice din Timişoara, pe care a absolvit-o cu brio în anul 1965. Prin repartiţie guvernamentală, a fost încadrat ca grafician, la Combinatul Petrochimic Piteşti-Arpechim, revenindu-i, printre altele, "sarcina de serviciu" a realizării siglei industriale şi comerciale a marii întreprinderi industriale argeşene, precum şi designul unor produse curente. Profitând de oportunitatea de a se încadra într-un domeniu cultural, Virgil Poleacu devine muzeograf la Muzeul judeţean Argeş din Piteşti, unde participă, în perioada anilor 1969-1979, la organizarea Expoziţiei naţionale de artă naivă şi a Galeriei de artă plastică "Rudolf Schweitzer-Cumpăna". El se manifestă ca un adept fidel al necesităţii valorificării expoziţionale a tezaurului de artă deţinut de instituţia muzeală argeşeană, expunând periodic, pe simezele galeriei de artă piteştene, opere reprezentative ale picturii româneşti clasice şi contemporane semnate de mari artişti ai penelului: Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Dimitrie Ghiaţă, Ion Ţuculescu, Gheorghe Petraşcu, Ştefan Luchian, Nicolae Dărăscu, George D. Mirea, Rudolf Schweitzer-Cumpăna ş.a., dar şi sculpturi semnate de: Gheorghe Iliescu-Călineşti, Ovidiu Maitec, Radu Aftenie, Ion Iancuţ, Grigore Patrichi, Adrian Popovici ş.a.

Spirit independent, cu judecăţi de valoare de o francheţe rarisimă, refuzând conştient elogierea unor nulităţi evidente, Virgil Poleacu va reprezenta, în sfera intelectuală a urbei argeşene, "un glas al adevărului" receptat nu întotdeauna cu satisfacţie de către cei cocoţaţi, prin originea lor "sănătoasă", pe trepte ierarhice decizionale. Dezavuat de aceştia, pentru opiniile sale nu tocmai "ortodoxe", omis, pe cale administrativă, de la drepturi pecuniare legale, Virgil Poleacu va fi nevoit să-şi asigure un timp existenţa, ca traducător de limba franceză în cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti.

Posibilitatea de a se descătuşa de rigorile unui program de serviciu impus îl determină să devină un colaborator avizat al Galeriei de artă "Antic" a domnului Marius Farmazon din Piteşti, în perioada anilor 1999-2005, unde se preocupă de selectarea operelor de artă susceptibile de a se încadra în patrimoniul cultural naţional: "pictură românească interbelică şi postbelică, obiecte de argintărie, sticlă, ceramică, porţelan, o gamă diversificată de pietre preţioase naturale pentru bijuterii, bijuterii unicat”, oficiind cu responsabilitate selecţia operelor de artă destinate vânzării şi respingând orice formă de pseudoartă, de kitsch.

Coordonatorul Galeriei de artă piteştene, Augustin Lucici, îl considera pe colegul său, Virgil Poleacu, un neadaptat la principiile colectiviste promovate de societatea socialistă, un generos susţinător al promovării talentelor autentice locale care se manifestau în domeniul picturii sau al sculpturii: "Fire neadaptabilă, dar având sclipiri în mai multe domenii: limbi străine, fizică şi artă, Virgil Poleacu a rămas în mintea noastră ca un artist a cărui forţă spirituală n-a fost cunoscută decât de cei apropiaţi lui. S-a stins în 2005, iar, la înmormântare, au fost doar câteva persoane de la muzeu, cei care i-au cunoscut şi recunoscut inteligenţa!"...

Perceperi obiectivate critic

Adoptând, din perspectiva evoluţiei artei plastice contemporane, o viziune proprie asupra operelor de artă pe care le selecta în vederea organizării unor expoziţii reprezentative, Virgil Poleacu dovedea capacitatea unui prezentator de excepţie extrem de apreciat în lumea selectă a participanţilor la manifestările artistice de acest gen. Referindu-se la creaţia plastică a artistei piteştene Mara Diaconu, profesoară de grafică la Liceul de Artă "Dinu Lipatti" din municipiu, în prezentarea unei expoziţii personale organizate la Galeria de artă din Piteşti, Virgil Poleacu sintetiza într-o manieră specifică unui critic avizat, familiarizat cu fenomenul artistic contemporan, particularităţile evidente ale picturii acesteia: "Expansivă şi fulgurantă, pictura Marei Diaconu are câte ceva din celeritatea gestuală a lui Hartung, dar fără asepsia tăioasă a acestuia cu severe restricţii formale, diferenţiindu-se tocmai prin prodigalitatea cromatică şi libertatea imprevizibilă a tuşelor. Acestea se structurează şi se definesc prin desfăşurări ample, energice, emancipate de sub tutela constrângerilor normative. Ne sunt sugerate posibile reconsiderări ale realului contingent, operându-se mutaţii ale locului plastic comun - natura statică, peisaj, portret - în zone rarefiate, cu irizări intens fluorescente, în care materialitatea obiectelor se transferă în existenţe paralele controlate de un centru de gravitaţie enigmatic. Efervescentă şi direct seducătoare, fără mondenităţi dar şi fără pedanterii, arta Marei Diaconu are autenticitatea firească a valorilor dobândite dintr-o privilegiată euharistie." Decelarea influenţei exercitate de pictorul francez de origine germană Hans Hartung [1904-1989], reprezentant important al artei abstracte europene, asupra operei Marei Diaconu era, pentru Virgil Poleacu, evidentă prin "grafismul petelor mari de tuş detaşate pe un fond luminos de culoare".

Prezentând, în anul 2003, creaţia plastică a pictorului Şerban Popescu, profesor de artă monumentală la Liceul "Dinu Lipatti", Virgil Poleacu observa, în demersul artistic al acestuia, "o anumită strategie de creaţie... Câteva cicluri ample: <<Hambare>>, <<Pasărea moartă (corb)>>, <<Natură statică>> (cu recuzită invariabilă), îşi propun să epuizeze prin exhauţie potenţialul unui subiect. Nu este vorba de un spirit excesiv analitic, ci, mai ales, de dezvoltarea exponenţială a unor registre cromatice aparent restrânse sau a unor structuri compoziţionale care-şi deconspiră diacronic multitudinea faţetelor. O undă subtilă de melancolie care se insinuează dintr-o lucrare în alta, divulgă un temperament sensibil sub aparenţele tehnicianului lucid, cu un meşteşug bine articulat, exersat încă din anii de studenţie (cu maestrul Ion Stendl), în rigorile artei monumentale (<<Hambarul>>), temă recurentă în pictura lui Şerban Popescu, este scos din contingent, sugerând mai degrabă explorarea unor vestigii dintr-o civilizaţie exotică, distanţată în timp şi spaţiu. Sugerând, fie un cenotaf, fie resturile unui arhaic edificiu de cult, imaginaţia pictorului este liberă să-şi stabilească reperele în teritoriul virtual propus de artist. Există, la Şerban Popescu, o tensiune între desenul solid, respectiv între construcţia logică şi severă a tabloului, şi evanescenţa irizărilor cromatice care amintesc de fluiditatea şi rafinamentul lui Bonnard. Aşa cum subiectele pictorului îţi dau impresia unui sit arheologic nealterat de vreme, imun la oscilaţiile stricătoare de echilibru, arta lui Şerban Popescu pare, în întregul ei, destinată durabilităţii."

Particularităţile stilistice dominante ale operei pictorului Pierre Bonnard [1867-1947] erau, pentru Virgil Poleacu, argumente solide în stabilirea unor afinităţi vizibile între Şerban Popescu şi artistul postimpresionist francez care vădea "un simţ remarcabil al liniei" sub influenţa exercitată asupra sa de studiul artei japoneze, dar şi "calitatea de colorist valorificând ideal contrastul dintre alb şi negru". Despre Aurel Calotă, colegul său de breaslă, Virgil Poleacu medita într-un limbaj sofisticat, cu rigoarea unui exigent critic de artă, relevând particularităţile creaţiei pictorului: "Calotă ne oferă o pictură în care propensiunea spre selecţie şi sinteză aşază într-un raport activ atât sugestiile incitante ale artei de prospecţiune, cât şi reperele consolidate în timp ale unei îndelungate experienţe plastice. Factură profesionistă în conjuncţie cu oroarea de improvizaţie se vădeşte în precizia (nu minuţia) desenului, în traseele compoziţionale de incidenţă acută, al căror ascetism este amendat de evanescenţa formelor spre un regim discret-senzual. Partitura cromatică austeră, adesea glacială, cu rare extinderi până în preajma sienelor şi ocrului auriu, îşi dobândeşte preeminenţa (aparent inexplicabilă - dacă avem în vedere restrângerea drastică a mijloacelor imanent expresive) din foarte fine diferenţieri şi tensionări ale culorii."

Raportarea la modele certe adoptate şi adaptate de artiştii plastici piteşteni cărora le facilita prezenţa pe simezele galeriei de artă pe care o coordona vădea un spirit extrem de cultivat, Virgil Poleacu fiind un soi de "enciclopedie ambulantă", cum le plăcea sau nu să spună unora din cercul intim existenţial, insinuându-se chiar, pentru excesul de barbarisme în alocuţiunile rostite de el la vernisaje, că, spre a epata, şi-ar crea un vocabular de circumstanţă, apelând la un dicţionar de neologisme, pentru a nu folosi un termen curent utilizat în limbă, ci echivalentul său semantic incomprehensibil multora dintre participanţii la manifestările de acest gen. 

Sinceritate debordantă

În calitate de coordonator al Oficiului Judeţean Argeş pentru patrimoniul cultural naţional, apelam deseori la expertiza sa în stabilirea valorii unor piese de artă solicitate spre a fi exportate definitiv. Era o misie ingrată, întrucât o supracomisie reevalua, la frontieră, prin sondaj, bunurile culturale mobile avizate să treacă graniţa şi orice eventuală decizie nemotivată a noastră putea fi interpretată ca o abatere "interesată" de la Legea ocrotirii patrimoniului cultural naţional. Exigenţa specialiştilor era prezentă în situaţii dintre cele mai diverse. Un episod straniu îmi stăruie încă în memorie. Experţi de marcă din structura Direcţiei naţionale a patrimoniului cultural îşi anunţă vizita la Piteşti, pentru a controla corectitudinea declaraţiilor înregistrate de noi ale unor deţinători de bunuri culturale mobile susceptibile să aparţină "tezaurului de valori al patriei socialiste"...

Am stabilit o deplasare comună a celor sosiţi de la centru cu întreg corpul de specialişti ai Oficiului la Câmpulung, oraşul unde erau concentraţi cei mai mulţi deţinători de bunuri culturale declarate, mai ales că acolo confruntarea "pe teren" a declaraţiilor devenise o problemă, din cauza distanţei apreciabile până în capitala fostului judeţ Muscel. Ideea le-a surâs celor de la Direcţie, pentru că puteam verifica mai multe cazuri, Câmpulungul fiind un oraş cu rezonanţe culturale superioare Piteştiului, cu o arhitectură urbană tradiţională bine conservată în plin centrul urbei, cu un aer de munte căutat frecvent de bucureşteni... Din comisia de verificare formată din 14 specialişti, care, probabil, speria şi numai prin numărul neobişnuit al acestora, făcea parte şi Virgil Poleacu. Declaranţii erau, în majoritatea cazurilor, intelectuali rasaţi ce îşi făcuseră un titlu de glorie din deţinerea unor piese considerate de ei ca fiind de patrimoniu şi pe care le declaraseră temându-se că, în cazul depistării lor de către organele "competente", vor fi confiscate de statul comunist...

Întrucât relaţiile cu declaranţii se stabiliseră în limitele unei conduite civilizate, i-am prevenit telefonic că vor primi vizita unei comisii formate din mai mulţi specialişti, pentru a se accelera selecţia obiectelor aparţinând unor diverse genuri de artă, piese susceptibile de a fi "clasate" în patrimoniul cultural naţional. Prima "descindere" s-a fixat la domiciliul unui reputat medic care ne-a primit cu braţele deschise în vila somptuoasă pe atunci din apropierea intrării în oraş, interesat desigur să afle ce valori artistice deţine efectiv. Ne-a invitat să luăm loc pe fotolii într-un hol imens ticsit pe pereţi cu tablouri; apoi, cu un gest nu prea protocolar, a început să ne numere cu degetul arătător ţintit spre fiecare dintre noi: "unu, doi, trei... paisprezece!" şi îndreptându-şi privirea spre etaj, a implorat baritonal pe amfitrioană: - Mamă, te rog, 14 cafele şi nişte coniacuri!...

După o călătorie într-o zi geroasă de toamnă târzie, într-un microbuz al muzeului numai bun de dat la RK, o asemenea "comandă" era ca un balsam, aşa că unii dintre cei număraţi cu degetul de medic şi care ştiau cât de bine le pica o "tărie" îşi frecau mâinile de bucurie... Pentru a accelera "confruntarea" declaraţiei cu obiectele înregistrate, am rugat medicul să ne aducă piesele de artă pe care le deţinea; toate fuseseră aranjate din timp pe o masă lungă, acoperită cu o pânză, într-un colţ al holului. După o analiză atentă, experţii au decis care sunt de interes naţional şi care nu. Când s-au cerut tablourile declarate, medicul cumva contrariat că nimeni nu sesizase prezenţa lor pe pereţi, ni le-a arătat cu acelaşi gest, numărându-le, pentru a reveni insistent la un "Car cu boi" de Nicolae Grigorescu, provenit, chipurile, de la Rucăr, unde marele pictor român crease capodopere ale picturii naţionale... Medicul se felicita că reuşise cu greu, totuşi, să-l achiziţioneze de la un rucărean pentru colecţia sa... Vădit interesat, Virgil Poleacu s-a ridicat rapid de pe fotoliu, s-a apropiat de tablou şi, parcă, intrigat de atribuirea paternităţii picturii lui Grigorescu, a rostit tare, neputându-şi controla reacţia de moment: "- Rahat!", explicând, apoi, doct, cu argumente vizibile deţinătorului contrariat că piesa este un fals grosolan de dată relativ recentă a unui amator în pictură, probabil un cursant de la o şcoală populară de artă...

Reacţia medicului a fost imprevizibilă: s-a apropiat de scara care ducea spre etaj şi a strigat, aproape ţipând către persoana căreia îi solicitase anterior să pregătească pentru musafiri 14 cafele şi coniac: "- Mamă, la loc comanda!"... Am intuit cât de supărată putea să fie gazda noastră, care păruse iniţial atât de generoasă cu musafirii, când a aflat că fusese înşelată de un escroc şi ne-am grăbit plecarea... Afară, în drum spre microbuz, unul dintre specialiştii din Bucureşti, reputatul istoric de artă Marinel Popescu, frustrat de tentaţiile gustative promise de medic, i-a reproşat lui Virgil Poleacu că a gândit cu voce tare, privându-l de un coniac care i-ar fi picat de minune...

"- Ştiţi în ce direcţie mergea <<Carul cu boi>> al doctorului?, glumi el către noi... Spre o crâşmă!... Aşa că, stimate domnule Virgilius, pentru francheţea ta, eşti bun de cinste la prima bodegă ce s-o ivi în cale!"...

Motivaţia izolării în sine

O aparentă şi dezavuată "rupere de colectiv" în epoca de tristă amintire a totalitarismului comunist, atitudine incriminată de unii, avea, şi în cazul lui, o motivaţie familială, pe care o păstra în suflet, fără să o divulge nici măcar prietenilor intimi: tatăl său, avocatul Virgil G. Poleacu, fusese deţinut politic. Fişa matricolă penală completată de Penitenciarul Suceava la 15 aprilie 1952 pe numele deţinutului Poleacu G. Virgil - născut la 3 iulie 1907, în comuna Arbore, raionul Rădăuţi, regiunea Suceava, fiu al lui Grigore şi al Virginiei, cu domiciliul în comuna Frasini, raionul Gura Humorului, fără avere, în trecut, avocat, de origine mic burgheză, licenţiat în drept, căsătorit cu Georgeta Hertan, apartenenţa politică în trecut la Partidul Liberal, fusese internat de către Direcţia regională de Securitate a poporului Suceava cu ordinul nr. 5829/15.4.1952 şi "liberat definitiv", conform adresei 11251/952 a instituţiei de anchetă menţionate, la 21 iulie 1952. O detenţie de patru luni în care tatăl său a cunoscut traumele sufleteşti ale avocatului căruia i-a fost răpită libertatea de exprimare, drama unei familii etichetate ca fiind "duşmană de moarte a poporului muncitor". 

Acomodarea unui incomod

După evenimentele din decembrie 1989, Virgil Poleacu manifestă "o libertate de mişcare" pe care şi-o anulase conştient anterior, poate pentru a nu trezi suspiciuni între colegi, unii dintre ei înregimentaţi făţiş regimului totalitar, alţii, mult mai periculoşi, servindu-l din interese pecuniare în cel mai strict secret... Virgil Poleacu - spirit independent - a respirat cu adevărat aerul de libertate abia după implicarea sa într-o activitate care îi oferea satisfacţii, întrucât îşi "valorifica" ideal capacitatea de expert în analiza operelor de artă. Întâlnirea, în vara anului 1999, cu domnul Marius Farmazon, cel mai apreciat proprietar al unei galerii de artă din oraş, "Farmazon Art Galery Piteşti" situate pe bulevardul I.C. Brătianu, avea să fie decisivă pentru un nou traiect de viaţă al expertului în antichităţi Virgil Poleacu.

Cu o evidentă emoţie, distinsul colecţionar de artă Marius Farmazon evocă ultimii ani de linişte şi de trăire intelectuală, alături de dânsul, ai artistului plastic şi expertului Virgil Poleacu: "Galeriile Farmazon şi-au deschis porţile la data de 10 mai 1999, zi cu semnificaţii majore în istoria României. Întrucât avizul de funcţionare eliberat de Ministerul Culturii era condiţionat de angajarea unui consilier artistic de specialitate, am început să mă interesez, în cercurile artistice ale urbei, de omul potrivit. După mai multe recomandări, am luat-o în calcul şi pe cea făcută de regretatul pictor Constantin Mosoia, care mi-a povestit de un critic de artă foarte priceput, dar ale cărui date de contact nu le avea: <<Stă mai mult pe la Bucureşti, mai vine şi pe la Piteşti periodic, iar, când vine, mă caută să mai bem un şpriţ>>. L-am rugat pe nea Costică ca, atunci când se va revedea cu d-l Virgil Poleacu, să-i propună o întâlnire cu mine. Aceasta avea să aibă loc câteva săptămâni mai târziu, într-un mod pe care nu-l voi uita niciodată…

Eram plecat la Ploieşti, să negociez cumpărarea unui tablou. La galerie, a rămas "la comandă" soţia mea. Când m-am întors, am întrebat ce se întâmplase în cursul zilei:

"- Nimic special; au trecut, în cursul după-amiezii, doi domni cam aghesmuiţi, care, după ce au stat puţin şi s-au uitat la tablourile expuse în galerie, unul dintre ei, a spus nişte porcării, după care au plecat... Am fost atât de surprinsă de dialogul lor, încât nici măcar nu am avut timp să mai reacţionez..."

Nu am dat nicio importanţă incidentului... A doua zi, în jurul prânzului, primesc un telefon de la Costică Mosoia, care-mi spune că Virgil Poleacu este în Piteşti, că m-au căutat, dar nu m-au găsit, şi că, dacă doresc, d-l Poleacu poate trece a doua zi pe la galerie. Am fost foarte încântat de vestea primită, cu atât mai mult cu cât între timp aflasem suficiente lucruri despre competenţele profesionale ale d-lui Poleacu, încât mi-l închipuiam ca pe un zeu, o autoritate incontestabilă în domeniu - ceea ce nu era departe de adevăr!...

L-am rugat pe nea Costică să-i transmită d-lui Poleacu că-l aştept a doua zi, la ora 10, la galerie, nefăcând nicio legătură cu incidentul povestit de soţia mea.

A doua zi, am ajuns la galerie împreună cu soţia, mai devreme ca de obicei, să ne pregătim de "marea vizită". Obiectivul meu era acela de a-l convinge pe d-l Poleacu să devină consilierul artistic al galeriei. "Instruiesc" soţia de importanţa vizitei şi personalitatea care urma să ne onoreze galeria.

Când totul era aranjat şi aşteptam cu sufletul la gură vizita, intră în birou soţia panicată, şi-mi spune: <<- Marius, iar a venit unul din "petrecăreţii" de ieri, tocmai acum, o să ne strice întâlnirea, dacă nu "scăpăm" urgent de el.>>. <<- Roagă-l să revină mai târziu!>>… <<- I-am spus, dar mi-a zis că vrea să vorbească cu tine!>>. <<- Cu mine?>> <<- Da…>>. Ieşim împreună din birou, mergem în prima cameră şi mă adresez domnului: <<- Bună dimineaţa, vă pot ajuta cu ceva?…>> <<- Bună dimineaţa; mai degrabă, cred că eu vă pot ajuta pe dumneavoastră!... Aveam stabilită o întâlnire în această dimineaţă!... Eu sunt Virgil Poleacu!...>>. Şi eu, şi soţia am rămas perplecşi, spre amuzamentul vizitatorului... A urmat o scurtă discuţie în birou, la o cafea, după care d-l Poleacu a răspuns propunerilor mele: <<- Domnule Farmazon, ştiţi, eu sunt o fire mai libertină, nu am lucrat niciodată după un program de fabrică, mie îmi mai place şi "băutura beţivă", aşa încât perspectiva unei angajări cu contract de muncă şi venit zilnic la serviciu nu prea mi se potriveşte. Pe de altă parte, este lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, fiindcă este nevoie de o galerie de artă privată în Piteşti, aşa încât am să încerc să vă ajut!>>...

Am convenit de comun acord să colaborăm conform unui program liber ales de domnia sa. Cu toate acestea, începând din ziua următoare, a venit la serviciu, conform programului galeriei, timp de şase ani şi patru luni, fără să i se impună acest lucru. Nu a lipsit o zi, nu a întârziat o zi!... La insistenţele mele, pentru a beneficia de toate drepturile conferite de legislaţia în vigoare, începând cu data de 1 noiembrie 1999, a fost angajat cu contract de muncă al Galeriei Farmazon, până în decembrie 2005... Astfel a debutat o prietenie care m-a onorat şi de care m-am bucurat mai bine de şase ani. Deşi nu era o fire comunicativă, a simţit respectul pe care i-l acordam şi, la rându-i, ne-a tratat - pe mine şi familia mea - cu respect şi prietenie. În scurt timp, relaţia profesională s-a transformat într-o relaţie personală, considerându-l - şi considerându-se - un membru al familiei...

Felul său de a fi: direct, respectuos, modest, săritor, dornic întotdeauna să acorde ajutor dezinteresat, alături de o cultură generală greu de întâlnit, ne-a marcat viaţa (atât mie cât şi copiilor mei, care au crescut "în galerie", alături de el). Lungile discuţii la galerie, sau în timpul cinei, atunci când ne vizita acasă, au avut un impact decisiv în alegerea profesiei fiului meu cel mare, care îl venera efectiv... Era, ca toţi cei care l-am cunoscut, profund impresionat de vasta sa cultură generală, de uşurinţa şi competenţa cu care aborda subiecte din varii domenii, de la fizică la medicină, de la artă la chimie, de la gastronomie la literatura clasică (citise toţi clasicii în original!), încât a devenit un reper profesional pentru el şi un reper moral pentru noi, cei care am avut privilegiul să-i fim în preajmă. Pentru mine, care mai bine de şase ani, am stat în compania lui "nea Virgil" mai multe ore pe zi decât cu familia mea, a fost şansa de a învăţa despre arta plastică şi nu numai, mai mult decât aş fi putut-o face în orice cadru instituţionalizat. A fost o şansă şi o mare onoare să cunosc şi să mă bucur de prietenia acestui om erudit!... Îmi place să cred că, şi pentru domnia sa, aceşti ultimi ani de viaţă au avut un impact pozitiv, simţind respectul, prietenia şi căldura sufletească cu care l-am înconjurat, ca o motivaţie de implicare totală în activitatea galeriei pe care a coordonat-o în calitate de consilier artistic."

Extrem de amabil, domnul Marius Farmazon, rememorând aceste gânduri încărcate de afectivitate despre Virgil Poleacu, despre care îmi mărturisea că îl socotise, realmente, timp de şase ani, un adevărat membru al familiei sale, şi-a însoţit, la solicitarea mea, succinta, dar sensibila evocare a expertului său din galeria de artă, cu "câteva schiţe (nestudiate), rezultate din <<joaca>> lui Virgil, cu creionul, la birou"... Sper ca fiul distinsului colecţionar, talentatul critic de artă contemporană Dragoş Farmazon, preşedinte executiv al Fundaţiei culturale "Alexandru Bogdan-Piteşti", să-i consacre lui Virgil - "reperul profesional" şi mentorul său spiritual adulat în adolescenţă - un amplu eseu memorialistic, pentru că inconfundabilului om de cultură Virgil Poleacu i se cuvine pe deplin, oricând şi oriunde, un gând pios de aducere-aminte.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!