VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Către noua generaţie

 

Titlul anterior este preluat de la o carte de puţin sub două sute de pagini, publicată în 1912 de geograful academician Simion Mehedinţi, la „MINERVA, Institut de Arte Grafice şi Editură”, Bucureşti.

Numele autorului este probabil cunoscut cititorului. Fondator al şcolii româneşti de geografie, s-a născut la 19 octombrie 1868, la Soveja, a murit la 14 decembrie 1962, în Bucureşti; membru corespondent al Academiei Române din 1908, titular din 1915, exclus în 1948 din Academie pentru aderenţa la mişcarea legionară, repus în drepturi în 1990. Unul dintre marii interbelici, personalităţi ştiinţifice şi publice monumentale, care m-au făcut de mai multe ori să mă întreb: ce fel de oameni au fost oamenii mari de acum un secol, de au făcut atâtea, la nivelul la care au făcut? O explicaţie simplă, dar semnificativă: printre altele, ei scriau de obicei cu majusculă cuvinte precum Neam, Ţară, Popor... Prea exersaţi cum suntem în ironie „postpostmodernistă”, am putea zâmbi - ei nu zâmbeau atunci când venea vorba despre Neam, Ţară, Popor... Ştiau că au o datorie şi o menire, simţeau participarea la istorie.

Multe dintre scrierile marilor interbelici - ca să merg mai departe cu această sintagmă - sunt la fel de actuale cum sunt multe dintre scrierile lui Eminescu, parte din publicistica sa, de exemplu. „Toate-s vechi şi nouă toate...” Semn că istoria se repetă, dacă nu ciclic, măcar pe o spirală cu buclele ameţitor de asemănătoare. Semn că „totul s-a spus, totul s-a scris” - formulare uşor descurajatoare, dar care trebuie înţeleasă mobilizator: înapoi la clasici, avem enorm de învăţat de la ei!

Este şi cazul cărţii în discuţie, care are chiar pe copertă următorul motto: „Adevărata renaştere a unui popor începe cu tinerimea sa; adevărata decadenţă tot de acolo începe.” 

Profesorul universitar, savantul se adresează tinerilor, învăţătorilor şi profesorilor, analizează şi propune soluţii pentru multele probleme ale învăţământului şi bisericii din vremea sa, plecând de la constatarea (vi se pare ceva cunoscut?) că „timpurile sunt tulburi”, „viaţa poporului nostru trece azi printr-o fază aproape haotică”. Detaliază imediat: „Oameni care au batjocorit biserica au pretenţia să se îngrijească de soarta ei. Profesori al căror cuvânt e sărac de sinceritate şi bogat în contraziceri se cred chemaţi să facă şcoală tineretului. Propovăduitorii internaţionalismului ajung purtători de cuvânt în partide ce se numesc naţionale. Arta se atinge din ce în ce mai mult cu banul; politica se amestecă cu afacerile; raţiunea statului face loc raţiunii intereselor personale.” Punea diagnosticul la 1912 - parcă a scris azi de dimineaţă...

Voi relua săptămâna viitoare paragrafe din capitolul „Autonomia învăţământului”, constatări lucide şi savuroase, plin de miez. Aici închei menţionând, totuşi, totala încredere a lui Simion Mehedinţi în poporul român (care are „ingenium”, poate mai mult decât alte popoare, o „genialitate latentă” care produce, atunci când e nevoie, „dătători de legi şi datini” providenţiali), încrederea în „tinerimea” română, în viitor. „N-am nicio îndoială despre rezultatul luptei (dintre Români şi asupritorii lor). Încercarea de a răpi unui neam limba lui, încercarea de a-i surpa credinţa, este o încercare a priori neputincioasă.” La şase ani de la data scrierii acestor cuvinte, venea Ora Astrală a României, anul Marii Uniri. Premoniţie? Poate, dar şi lucrul zilnic, tenace şi inspirat, pentru ca istoria să ia direcţia potrivită. Translatând peste un secol: vremuri tulburi trăim - lucrăm însă cum trebuie pentru a le depăşi?...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!