VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Simion Mehedinţi, despre şcoală

 Am promis săptămâna trecută că voi relua câteva paragrafe dintr-un capitol, „Autonomia învăţământului”, al cărţii „Către noua generaţie” de Simion Mehedinţi, apărută acum o sută şi ceva de ani, în 1912. Internetul spune că înainte de Al Doilea Război Mondial au mai apărut versiuni, se pare extinse, ale cărţii - ea ar merita reeditată şi astăzi, atât de actuale sunt multe dintre constatările şi propunerile savantului. Capitolul în întregime va fi reluat, alături de alte câteva secţiuni ale cărţii, în revista „Curtea de la Argeş” (www.curteadelaarges.ro), aici nu voi alege decât unele fragmente, legate mai ales de efectul nociv al influenţelor politicii asupra învăţământului. Reproduc aceste rânduri nu numai pentru actualitatea lor, ci şi pentru stilul în care sunt scrise, elegant şi savuros, putând fi parcurse ca o pagină de literatură.

După ce subliniază că, pentru învăţătură, mai importantă decât cărţile este personalitatea profesorului, autorul constată că „învăţământul românesc se află pe o treaptă de umilitoare inferioritate. Aceasta rezultă mai întâi din purtarea conducătorilor şcolii.

Astfel, vedem că, din 4 în 4 ani, odată cu în­locuirea multor funcţionari inferiori de la diferi­tele ramuri de administraţie, miniştrii de instrucţie alungă din locurile lor aproape pe toţi cei ce for­mează statul-major al învăţământului. La câteva zile după schimbarea guvernelor, toţi revizorii sunt înlocuiţi, ca şi cum nevrednicia lor ar fi de la sine înţeleasă. La câteva săptămâni apoi, o parte dintre directorii şcolilor secundare apucă aceeaşi cale, fiind înlocuiţi adeseori sub forma su­mară a unei simple telegrame. În sfârşit, după ce noua cârmuire politică s-a instalat de-a binelea, directorii de învăţământ şi inspectorii generali sunt aruncaţi şi ei în acelaşi coş al netrebniciei.

Iar ceea ce surprinde şi mai mult e împrejurarea semnificativă că, după ce roata guvernamentală se învârteşte de două ori, pentru două partide politice, când vine rândul a treia oară unuia din ele, în loc de a se recruta căpeteniile instrucţiei pu­blice dintre cei ce scăpaseră de condamnarea albă, roşie, sau cum mai sunt culorile fracţiunilor noastre politice, din contra, miniştrii aleargă tot la vechiul coş al osândiţilor, declară adică iarăşi vrednici pe cei ce fuseseră acuzaţi de nevred­nicie şi-i pune din nou în capul învăţământului, pentru a-i da direcţia şi a fi arbitri ai meritului şi lipsei de merit, faţă de toţi colegii lor de pro­fesorat neosândiţi încă!” (La vremea noastră, „reciclarea” nu se face din 4 în 4 ani, pentru că guvernele nu durează atâta, un progres s-a înregistrat totuşi...)

O reală reformă a învăţământului nu vede posibilă „dacă nu vom ajunge la o totală dezlipire de cluburile politice. Aceasta mi se pare problema cea mai de­licată a învăţământului în momentul de faţă. Ea a preocupat pe mulţi oameni iubitori de şcoală.” De fapt, „re­forme am avut destule [ohoho, s-ar zice la vremea noastră. n.n., GhP], acum ne trebuie şi re­formatori, iar pe aceştia, pentru nicio treaptă a învăţământului, nu-i poate consacra autoritatea unui culegător de voturi, ci numai autoritatea corpului didactic, după norme bine stabilite. Credit didactic, nu credit politic - aceasta trebuie să fie indicaţia pentru viitor şi aceasta e singura cale pentru ca viaţa profesorimei să înceteze de a mai fi atinsă de vulgarităţile obişnuite ale politicii.”

Simion Mehedinţi îi citează, pentru poziţii similare, pe Titu Maiorescu, Dumitru Sturza, Spiru Haret, nume sonore, dar, vorba miliţianului după întâlnirea cu turistul poliglot, într-o anecdotă veche: la ce ne-a folosit?!... la Învăţământ am tot căzut din lac în Pop...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!