CINCIZECI ŞI CINCI - o carte cu tâlc

Tâlcul este adânc, fiindcă în Biblie, cifra cinci ne aduce aminte de cinci cărţi ale lui Moise sau de cele cinci pâini cu care Iisus sătura cinci mii de oameni.

Cartea pe care o prezentăm, subţire ca număr de pagini, dar densă şi profundă în conţinut, are alt rost. Autorul ei, prof. dr. în istorie George Baciu, i-a pus titlul CINCIZECI ŞI CINCI (variaţiuni de luat în samă) şi cuprinde cincizeci şi cinci de texte scurte, pe care numai dacă le citeşti cu atenţie, ajungi să înţelegi în final că de fapt este vorba despre primăverile însumate de autor până în prezent. (Menţionăm că fiecărui an îi dedică un text - n.n.). Cartea abundă în metafore, unora din ele cu greu le descoperi sensul, fiindcă nu trebuie să uitam că George Baciu este poet, istoric, dar şi filozof ca formaţie.

Fiind dedicate vieţii personale, este normal ca prima pagină să o înceapă cu venirea lui în lumea pământescă şi asta ne-o spune aproape laconic: "Am fost martorul naşterii mele".

La un aşa eveniment important - venirea pe lume a unui nou suflet - natura înconjurătoare nu putea rămâne indiferentă, aşa că iarba "deschisese ochii speriată de greieri", undeva spre ograda unui vecin "cântau cocoşii", degetele vremii îl ţineau în braţe, iar "frunzele cu chip de prescură se adunau la Cina cea de taină". Ultima propoziţie ne duce cu gândul către botez - prima taină a unui creştin la naştere, urmată de cumetria pe care fiecare ţăran o face în ziua creştinării unui copil.

Parcurgând textul, pagină cu pagină, îţi dai seama că prin gândurile sale, poetul George Baciu îţi prezintă principalele etape ale vieţii: copilăria, adolescenţa, maturitatea  şi înaintarea spre senectute. Fiecărei perioade îi sunt proprii anumite caracteristici:

a) Copilăria e vremea mirării, aşa cum ne mărturiseşte, când el avea "un abecedar de mirări". Înţelegem că după cei şapte ani de acasă urmează şcoala când s-a luminat treptat, ajungând să priceapă că "lumea adevarată este cea simţită". Înaintând spre adolescenţă devine tot mai încrezător în forţele proprii după cum ne-o spune: "eu, Adamul, miroseam a Spartacus".

b) Adolescenţa este vârsta pasiunii, fiindcă  "viaţa lipsită de pasiuni e deja moartă". Acum omul îşi caută sensul, îşi caută biserică, pentru "a se putea ruga şi a-şi descoperi graţia nedesăvârşiri sale". Înţelege că viaţa nu e doar un câmp nesfârşit de roze, ci e şi suferinţă. Iată cum ne-o spune: "Creştem, ne ştergem lacrimile ori de câte ori ne fac ceilalţi să suferim şi alergăm mereu spre noi înşine, căutându-ne".

Este vremea când începe să-l preocupe jumătatea de cruce din jurul său care este femeia. O elogiază fiindcă o iubeşte. Mai întâi o prezintă într-o formulă a contradicţiilor: "Ea, femeia, este savoarea dezastrelor inimii, nuanţarea subtilă a decepţiilor, un infinit al sufletului, început în amurgul sfiinţit cu sancţiuni al fiecărui gest". Dar, recunoaşte că "privirea ei e un templu cu ritualuri erotice şi melancolice", că "femeii îi datorăm mai mult pentru înţelegerea lumii decât savanţilor" şi că "femeia, singurul viciu prin care te înalţi în înţelepciune, e ca gustul primăverii, dacă te transformi în plantă pentru a-l simţi". În adolescenţă a înţeles că viaţa trebuie trăită intens pornind de la ce a observat: "că pe unii oameni s-a aşternut praful. Fiindcă nu au învăţat să trăiască viaţa fără rest."

c) La maturitate, preocupările majore i se diversifică spre fericire, morală, dragoste, libertate, moarte. Referitor la fericire, ajunge la concluzia că "ea există şi nu există în acelaşi timp" sau că "nu suntem fericiţi pentru că suntem prea raţionali" şi-n sfârşit că "trăim nefericirea fiindcă suntem incapabili de Fericire". Despre morală ajunge la următoarea concluzie: "Cuminţenia omului moral provine din suferinţa de a nu putea fi imoral, de a participa la devenirea lumii întru sacralizarea profanului" şi că Iisus e cel care ne înalţă sufleteşte. Iată ce frumos ne-o spune: "La fereastra inimii respiră frumosul din noi. Iisus e alături, urcându-ne în suflete".

Dragostea, dacă este utilă, este şi morală, iar libertatea este bună numai dacă simţi adevărul. Subliniază necesitatea comunicării între oameni "de la suflet la suflet", iar moartea e definită ca "Singura cale de a preţui lucrurile ce fiinţează".

Cei 55 de ani - jumătate de secol - îl determină să gândească la clipele vieţii ce au trecut atât de repede. Ajuns la cele cincizeci şi cinci de primăveri, începe să simtă semnele toamnei din natură, dar şi ale eu-lui său. Priveşte în memoria vieţii şi simte fiecare an "ca o lacrimă surâzătoare".

În concluzie subliniez că, deşi nu are nicio dată, niciun an, cartea cu "variaţiuni de luat în samă" are un caracter autobiografic, fiindcă citind-o descoperi evoluţia spirituală, de profunzime filozofică a poetului George Baciu. Ceea ce mă face să afirm că zicerea lui Victor Hugo - "poetul este filozof al concretului, pictor al abstractului, suprem gânditor" - are prin George Baciu o mărturie cât se poate de relevantă.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!