15 Ianuarie - ZIUA CULTURII NAŢIONALE

La 6 decembrie 2010, Parlamentul României a promulgat o lege prin care s-a stabilit ca, începând cu anul 2011, ziua de 15 Ianuarie să fie dedicată culturii noastre naţionale. S-a ales această zi pentru că este ziua când s-a născut Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850) - "geniul tutelar al spiritualităţii româneşti". (C. Noica)  

Prin Eminescu, poporul român a dat măsura cea mai înaltă a puterii sale de creaţie. Amploarea şi profunzimea de necuprins a spiritului său au făcut din Eminescu chintesenţa spiritului românesc, "expresia integrală a sufletului acestui neam". (N. Iorga)

Pentru literatura română, Eminescu a rămas reper necesar, etalon fundamental, punctul suprem de referinţă în istoria poeziei româneşti. Opera lui a devenit o coordonată fundamentală a literaturii române, numită eminescianism, termen prin care se înţelege dorinţa de a păstra specificul naţional şi voinţa de înnoire. Eminescianismul cuprinde trei constante pe care el, poetul le-a imprimat adevăratei poezii româneşti: respectul faţă de limba română; relaţia poeziei culte cu folclorul şi cu mitologia autohtonă; legătura cu istoria. În viziunea lui Eminescu, limba şi istoria sunt "vertebrele naţionalităţii". Prin limbă şi istorie, credea poetul, un popor poate să se cunoască pe sine, să-şi păstreze "sănătatea sufletească şi tinereţea etnică", să-şi păstreze moravurile şi să-şi conserve "seninul neamului". În folclor şi în mitologia autohtonă, Eminescu vedea un izvor de inspiraţie pururi reîntineritor. El recomanda scriitorilor să se adape "la izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare". În concepţia lui Eminescu, o literatură este puternică şi sănătoasă numai dacă "intră cu rădăcinile în pământul, în modul de a fi al poporului".

Aşadar, opera literară a lui Eminescu reprezintă "cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român". Cercetătoarea operei eminesciene, Rosa Del Conte spunea: "Cântecul său nu aparţine numai României, ci umanităţii şi lumii întregi". Aşadar, putem spune că Eminescu a devenit coloana fără de sfârşit a devenirii noastre; el este "o lume dăruită nouă, românilor". Iată de ce ziua lui de naştere trebuie sărbătorită ca zi a Culturii Naţionale.

Condiţiile istorico-geografice în care a trăit poporul român, mai ales între secolele al VII-lea - al XIV-lea, când a fost nevoit să se retragă, de multe ori, din faţa unor popoare năvălitoare, l-au înfrăţit cu muntele şi cu plaiul. În asemenea condiţii, de-a lungul secolelor s-au cristalizat câteva trăsături fundamentale ce s-au armonizat într-un profil psihologic şi de cultură specific acestui neam, profil în care predomină un echilibru moral şi raţional, caracterizat prin omenie, cuminţenie, simţ al măsurii - trăsături care duc la un cult al armoniei şi al ordinii, la o judecată dreaptă şi la o disciplinare a exceselor. Paralel cu formarea acestui profil spiritual al românului a luat naştere poezia doinei şi a dorului, cu melancolia lor ce transfigurează suferinţa, paralel cu umorul şi ironia protestatară a snoavelor, a proverbelor şi a zicătorilor. "În durerile şi în furtunile negurosului nostru trecut" - spunea M. Sadoveanu - doina şi cântecul bătrânesc au fost izvor de viaţă şi de energie. În doină (cuvânt de origine dacă), omul din popor îşi exprimă gândurile şi sentimentele cele mai profunde în legătură cu propria viaţă, cu faptele şi cu năzuinţele sale. Doina însoţeşte pe român pretutindeni şi în toate momentele vieţii. Doina este un suspin, o rugăciune şi o invocare către Cer, un mesaj al sufletului de român în "Marea Trecere" prin lumină spre Cer. George Enescu spunea că prin doină "sufletul blajin şi visător al românului a devenit cunoscut lumii, făcând pe străini să exclame: <<Un popor care cântă doina atât de duios trebuie să fie nobil şi bun la inimă>>".

Doina exprimă o varietate de sentimente, dar cel mai intim legat de această poezie lirică este dorul. Provenind din latina populară "dolus", care înseamnă durere, cuvântul dor denumeşte o complexitate de sentimente, în care se împletesc dorinţa cu durerea, jalea cu iubirea, nostalgia cu amintirea unui trecut fericit, tristeţea cu aşteptarea chinuitoare, speranţa cu certitudinea fericirii. Dorul este o stare existenţială raportată la întreaga realitate a poporului nostru: naturală, socială, istorică şi individuală. Sentimentul acesta este determinat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului de la noi, de gândurile care apasă şi fac să se nască în noi un dor "ce nu se poate lămuri bine". (C. Noica)

Stările cele mai des cântate şi exprimate sunt - arăta Lucian Blaga - "dorul, jalea şi urâtul" - cuvinte intraductibile în alte limbi. Ele denumesc stări sufleteşti româneşti şi alcătuiesc substanţa celor mai multe poezii populare. Dorul este considerat de Lucian Blaga ca fiind "ipostaza românească a existenţei umane". Pentru români existenţa este dor, adică existenţa care se scurge în întregime spre ceva. Dorul este prezent în multe dintre creaţiile lui George Enescu şi ale lui Cirpian Porumbescu. Dorul este legat de sentimentul duioşiei, un sentiment complex cu nuanţe de la tristeţe la jale, de la compătimire la milă, de la surâs la plâns. Duioşia este sentimentul cu care este privită viaţa de români: frumoasă, dar trecătoare. De aceea, cuprinşi de duioşie, noi, românii surâdem cu un ochi şi lăcrimăm cu celălalt, surâdem vieţii pe care o trăim şi lăcrimăm că ea va continua şi fără noi.

Sentimentul duioşiei este prezent în creaţia celor mai de seamă scriitori, muzicieni şi pictori - adevăraţii exponenţi ai sufletului românesc, adevăratele valori care ne reprezintă în lume. Nicolae Iorga spunea că Eminescu este "expresia integrală a sufletului românesc". Toată pictura lui Luchian este pătrunsă de sentimentul duioşiei, mai ales tablourile cu flori. Dorul şi duioşia se găsesc transfigurate în "Rapsodiile" lui George Enescu, în "Balada" lui Ciprian Porumbescu, în pânzele lui Nicolae Grigorescu, în "Păsările" lui Brâncuşi, precum şi în poezii ale lui Eminescu, Goga, Blaga, Arghezi, în proza lui Sadoveanu, Liviu Rebreanu ş.a.

Orice român, când cântă sau ascultă o doină, este cuprins de un dor, iar când îl stăpâneşte un dor şi-l alină murmurând o doină. Prin aceste structuri arhetipale ale sufletului se explică încrederea românului în viaţă, în forţa ei creatoare şi în rosturile ei. Sentimentul că viaţa este trecătoare nu-l împinge pe român nici la dispreţuirea vieţii şi nici la alunecarea în neant. De aici încrederea românilor în muncă şi în artă, în trăirea echilibrată, sobră şi armonioasă a vieţii.

Cultura română a pătruns adânc în cultura universală nu numai prin mari scriitori, pictori, sculptori şi compozitori, ci şi prin savanţi care au îmbogăţit ştiinţa mondială. Să amintim doar câteva dintre aceste nume: Victor Babeş, H. Coandă; Anghel Saligny; Gheorghe Marinescu, C.I. Parhon, Grigore Antipa, Emil Racoviţă, Traian Vuia, Mircea Eliade etc. Toate aceste nume confirmă aprecierea lui H. Coandă, conform căreia România deţine un loc de frunte în Europa prin numărul de savanţi şi artişti de geniu "pe care i-a dat lumii, raportat la numărul de locuitori". 

E bine să amintim de ei măcar de Ziua Culturii Naţionale.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!