ARGEŞUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Această vatră de ţară, încărcată de istorie şi legende, a fost reflectată artistic în creaţia multor scriitori de seamă ai neamului românesc. În articolul de faţă voi menţiona doar câteva dintre operele literare în al căror univers artistic apar Argeşul şi Muscelul, cu frumuseţile lor naturale şi cu monumentele istorice cunoscute. Curtea de Argeş a dat românilor şi lumii pe sfântul şi înţeleptul voievod Neagoe Basarab, numit de scriitorul savant B.P. Hasdeu "Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof". Ctitor al Mănăstirii Curtea de Argeş, devenită biserică episcopală din anul 1793, Neagoe-Vodă este şi autorul cărţii "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie", apreciată de B.P. Hasdeu ca fiind "un falnic monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă la străbunii noştri". Exegeţii o consideră o adevărată enciclopedie moral-politică, filozofică şi pedagogică, sinteză a gândirii şi a experienţei româneşti din secolul al XVI-lea.
Din acelaşi spaţiu spiritual al Argeşului s-a născut, la început de drum al literaturii premoderne, luminata dinastie a boierilor Goleşti - fraţii Iordache şi Dinicu Golescu. Acesta din urmă, Dinicu (1777-1830) a avut preocupări culturale şi didactice. În anul 1826 a înfiinţat o şcoală la Goleşti pentru toţi copiii, indiferent de originea socială, în ajutorul cărora a tipărit şi a tradus numeroase cărţi de uz şcolar. Din punct de vedere literar, Dinicu Golescu s-a impus cu valoroasa şi originala sa scriere intitulată "Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826". Este primul memorial de călătorie în Apusul Europei, scris de un român. Comparând realitatea vieţii sociale de la noi cu cea din ţările apusene, autorul îşi aminteşte cu durere de viaţa grea a ţăranilor noştri, care locuiesc "în bordeie" şi într-o sărăcie, "căci şi căldarea cu care îşi face mămăligă nu o are fiecine".
Tot aici s-a auzit pentru prima dată rostirea memorabilă a dragostei de ţară a dramaturgului Alexandru Davila, fiul doctorului Carol Davila - întemeietorul învăţământului medical din Ţara Românească şi al Anei Racoviţă (n. Golescu). Alexandru Davila este autorul cunoscutei drame istorice "Vlaicu Vodă" - domnitorul Ţării Româneşti între anii 1364-1377, fiul lui Nicolae Alexandru Basarab. Acţiunea dramei se petrece la Curtea de Argeş - capitala Ţării Româneşti din acea perioadă, unde, din dispoziţia lui Vlaicu Vodă a fost adusă Mitropolia de la Vicina (Tulcea). Credinţa acestui voievod era că puterea de luptă şi de rezistenţă se află în strânsă legătură cu poporul, aşa cum însuşi mărturiseşte la moartea lui Grue - un personaj simbolic: "Căci în tine, biet române Grue, fost-au întrupate/ Însuşirile de suflet, în popor adânc săpate.../ Numai el, poporul, fostu-mi-a statornic ne-ncetat/ El ce suferă şi tace, ce iubeşte şi ce crede.../ Şi ce pururi cade jertfă, când în vremuri de nevoi/ Dezbinarea se strecoară, sângeroasă între noi".
Acest spaţiu de sensibilitate, devotament şi sacrificiu a plămădit sublima legendă a Mănăstirii Argeşului, care ilustrează "mitul estetic naţional" (George Călinescu), mitul jertfei pentru creaţie, semnificând concepţia poporului român despre creaţie înţeleasă ca rod al suferinţei. Mulţi scriitori români au creat opere de certă valoare artistică, inspirându-se din această frumoasă legendă. Dintre aceştia amintim doar pe Octavian Goga, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Valeriu Anania. Dar drama "Meşterul Manole" de Lucian Blaga este o adevărată capodoperă a dramaturgiei naţionale, operă care dezvoltă motivul creaţiei. Spre deosebire de ceilalţi scriitori, care au tratat acest motiv în opere literare, Lucian Blaga porneşte de la mit, nu de la legendă. Locul şi timpul acţiunii sunt numite de autor: "Pe Argeş în jos. Timp mitic românesc".
Personajele principale sunt: Manole - echivalentul numelui ebraic Emanuel, care înseamnă Cu noi e Dumnezeu; Mira - nume de origine slavă, provenind de la cuvântul mir care înseamnă pace: "Pace vreau să aduc în sufletele voastre" - spune Mira, adresându-se meşterilor; Bogumil - adept al doctrinei religioase numite bogomilism. Meşterul Manole trebuie să aleagă între biserică - simbol al vocaţiei creatoare şi Mira - simbol al vieţii, al dragostei, al purităţii. Prin implicarea destinului, Blaga a făcut din eroul său, Manole, un erou de tragedie antică, cu deosebirea esenţială că în drama lui Blaga, implicarea destinului are o trăsătură specific faustiană. În tragedia antică, omul, cu toate eforturile sale, nu este decât o jucărie în mâna necruţătoare a destinului. În drama lui Blaga, voinţa omului se împleteşte cu destinul. Omul nu este târât de destin, ci destinul este dus la împlinire prin voinţa omului: "Destinul omului este creaţia" - spunea filozoful Lucian Blaga. În dialogul cu Mira, Manole îi arată acesteia chipul Bisericii, numind-o "bucuria noastră de la început, rostită în cântec de cărămidă şi var". O lectură atentă a dramei convinge pe cititor că drumul zbuciumat al lui Manole e unul singur: creaţia prin iubire, el însuşi mărturisind: "Prin suferinţă, până la urmă, multe se mai pot desăvârşi", formulând prin aceste cuvinte mitul jertfei pentru creaţie. În ultima scenă a dramei, Manole se urcă în turlă, trage clopotul, după care se aruncă în gol. Propria lui moarte îi eternizează opera, dar şi opera îl eternizează pe creator. Creator şi operă ating absolutul. Manole devine martir al frumosului etern.
Din această zonă s-a înălţat spre lume cântecul elegiac al lui Ion Pillat (1891-1945) - autorul volumului de poezii "Pe Argeş în sus", în care poetul exprimă cu nostalgie miraculoşii ani ai copilăriei petrecute pe Dealul de la Florica, situat deasupra Luncii Argeşului. Volumul se deschide cu poezia "Ctitorii" - caracterizată printr-un profund lirism, dominat de un ton elegiac, dat de sentimentul grav al timpului, care fuge mereu şi fără întoarcere: "Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei/ Şi murmură pe ape copilăria mea/ Ca Negru-Vodă care, descălecând, venea/ Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei". Capodoperă a volumului este poemul "Aci sosi pe vremuri" - o meditaţie elegiacă pe tema "fugit irreparabile tempus": "La casa amintirii cu-obloane şi pridvor/ Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor,/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc./ În drumul lor spre zare îmbătrânirii plopii,/ Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi". Este evocat universul copilăriei, cu casa amintirii, care este un spaţiu al liniştii şi al echilibrului sufletesc. Sentimente de tristeţe, pe tema destinului implacabil, transmite poezia "Florica": "Aici îşi îngropară bunicii mei copila,/ În loc ferit de-arşiţă, de viscol şi de vânt./ Colinei închinară iubitul ei mormânt.../ Azi de fetiţa moartă noi nu mai ştim nimic".
Notă: Reamintesc cititorilor că numele Florica a fost dat de I.C. Brătianu şi soţia sa, Pia, primului lor copil, răpit prea de timpuriu de o cruntă boală. Astăzi, la Vila Florica, situată la 5 km N-E de Piteşti se află Centrul Cultural "Brătianu".
În istoria poeziei române, Ion Pillat rămâne cântăreţ al pământului natal, al rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe un suflet.
Cântecul plin de umor al lui George Topîrceanu (1886-1937) tot din acest spaţiu s-a înălţat. Ardelean după părinţi, G. Topîrceanu a devenit al Argeşului prin copilărie, petrecută la Şuici pe Topolog şi la Nămăeşti, în apropiere de Câmpulung. A urmat trei clase primare la Şuici, când a scris şi primele poezii, mama sa, Paraschiva fiind ţesătoare la Mănăstirea Văleni. De aici s-au mutat la Nămăeşti. Topîrceanu se înscrie în poezia română din primele decenii ale secolului trecut ca un reprezentant de seamă al umorului liric. În umorul său se ascunde o uşoară undă de melancolie, uneori tragism, ca în cunoscuta poezie "Balada morţii" - poezie în care moartea este văzută ca o reintegrare cosmică: "Cobora pe Topolog/ Dintre munţi la vale.../ Şi la umbra unui stog/ A căzut în cale". Poetul a purtat amintirea oamenilor umiliţi de o viaţă nedreaptă, precum în poezia citată. Memorabilă este şi poezia "Balada popii din Rudeni", în care contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor: „De la târg la Vadu-Mare/ Taie drumul prin poieni,/ Legănându-se călare,/ Popa Florea din Rudeni.../ Iar hangiţa iese-n uşă,/ Bucuroasă de câştig/ Ochii-i râd spre căldăruşă:/ -Frig, părinte?/ - Straşnic frig”.
Cântecul pur al lui Ion Barbu/Dan Barbilian (1895-1961) îşi are obârşia în zona Câmpulungului, unde a văzut lumina zilei şi a urmat primele clase primare, continuate la Stâlpeni. În poemul „După melci” evocă, prin sublimare, o amintire din copilărie, pe când hoinărea prin pădurile din preajma localităţii Stâlpeni, împreună cu alţi copii. Poemul indică orientarea poetului spre concretul lumii, remarcându-se prin sugestie picturală şi prospeţime a expresiei poetice. E un remarcabil poem ludic: "Când Păresimi da prin lunci/ Cu pietrişul de albine,/ Ne părea la toţi mai bine:/ Ţânci ursuzi/ Desculţi şi uzi/ Fetişcane/ Cozi plăvane/ Înfăşate-n lunci zăvelci/ O porneau în turmă bleagă/ Să culeagă/ Ierburi noi, crăiţe, melci.../ Era umed la bordei/ Şi tuleam şi eu cu ei". Cititorul poemului va remarca ingenuitatea copilului, care va comite un hybris (tulbură armonia lumii, depăşind relaţia dintre om şi forţele naturii), vrând să se joace cu melcul. Prin descântec, melcul iese „din cornoasele cămeşi”, fapt ce îi va fi fatal: va fi ucis de un viscol năpraznic.
Tot din zona Argeşului s-a ţesut şi o dramă. E vorba despre "Năpasta" - singura dramă scrisă de genialul autor de comedii I.L. Caragiale. Dintr-o mărturisire a lui Ion Suchianu, prieten al dramaturgului, aflăm care este geneza acestei cunoscute drame psihologice. Între anii 1882-1884, Caragiale a fost revizor şcolar pentru judeţele Vâlcea şi Argeş. Odată, venind de la Râmnicu-Vâlcea spre Curtea de Argeş, cei doi prieteni s-au oprit la o cârciumă-han la intrarea în satul Tigveni, pe Topolog. Aici au fost serviţi de o fată „de o frumuseţe aşa de desăvârşită că nu ne puteam lua ochii de la dânsa; era cât p-aci să ne încurcăm acolo, dacă nu venea vizitiul să ne spună că trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe lumină la Curtea de Argeş, căci noaptea nu-s tocmai sigure drumurile pe aici. La ieşirea din cârciumă, Caragiale le spune unor flăcăi din sat, care aşteptau să iasă boierii din cârciumă, pentru a intra ei:
- Măi, da' frumoasă fată aveţi voi la cârciuma voastră!
- Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om..." - a spus unul dintre flăcăi. Continuându-şi drumul peste dealul Momaia, în imaginaţia lui Caragiale s-a ţesut intriga unei drame psihologice a cărei acţiune e plasată în satul Corbeni, pe Valea Argeşului. Drama a fost intitulată "Năpasta".
Tot o dramă, dar de altă natură, s-a consumat pe mirifica Vale a Doamnei, creată de imaginaţia prozatorului, dramaturgului şi marelui orator B.Şt. Delavrancea (1858-1918). Este vorba despre cunoscuta nuvelă "Sultănica", a cărei acţiune se petrece în frumoasa localitate Domneşti, de unde sunt luate şi personajele acestei capodopere. Nuvela prezintă o pasiune axată pe motivul mitic al zburătorului, care a dus la consecinţe tragice. Peisagist înzestrat cu o viziune picturală, Delavrancea încântă pe cititor şi prin descrierea aşezării satului Domneşti şi a caselor: "De-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru". Este casa lui jupân Kivu şi a Stancăi - părinţii Sultănicăi, eroina nuvelei, frumoasă "cum arar se mai află sub soare". Urmează relatarea dramei pe care o trăieşte Sultănica.
Reprezentantul realismului obiectiv din proza românească, Liviu Rebreanu a scris romanul "Răscoala" care înfăţişează dramaticele evenimente din anul 1907, când scriitorul locuia la Valea Mare, lângă Piteşti, unde s-a şi stins din viaţă la 1 septembrie 1944. Pentru a scrie acest roman, considerat de Eugen Ionescu ca fiind "de departe cel mai bun roman românesc", Liviu Rebreanu a cutreierat multe sate din sudul judeţului Argeş, unde au avut loc răscoale ale ţăranilor în 1907, a stat de vorbă cu primari, preoţi şi învăţători, cu participanţi la răscoală şi a redat cu deplină obiectivitate toate momentele răscoalei, inclusiv reprimarea sângeroasă. "Răscoala" este simbol al energiilor de care dispune ţăranul român în contact cu pământul. Dintre boieri, în centrul acţiunii se află Miron Iuga, omorât de ţăranii răsculaţi din Amara - una dintre moşiile lui. Remarcabilă este imaginea mulţimii răsculate: "Mulţimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună năpraznică, se îndoia când încoace, când încolo"...
Câmpulungul a dat literaturii române şi pe Tudor Muşatescu - reprezentant de seamă al comediei româneşti din perioada interbelică. Capodopera sa este "Titanic vals" - comedie de moravuri familiale şi politice, a cărei acţiune se petrece în Câmpulung, în familia unui funcţionar la Prefectură, Spirache Necşulescu. Umorul vesel al acestei comedii este remarcabil în scena în care apare Spirache cu noua pălărie pe care o cumpărase de la Măgeanu, unul dintre pălărierii oraşului. Râsul este provocat de reacţia membrilor familiei, când îl văd pe Spirache cu o pălărie nouă. Umorul lui Muşatescu se extinde şi la nivelul politicii locale, în campania electorală.
Un adevărat imn închinat naturii patriei a înălţat Alexandru Vlahuţă în cartea „România pitorească”. Trei capitole sunt dedicate judeţului Argeş: "Pe Argeş. C. de Argeş"; "Câmpulung"; "Rucăr, Dâmbovicioara". Sunt menţionate localităţile: Sălătruc - sat "aşezat între păduri de brad pe apa Topologului", satul Căpăţâneni de pe Valea Argeşului, oraşul Curtea de Argeş cu monumentele istorice cunoscute, Câmpulung, satele Rucăr, Nămăeşti, Dâmbovicioara. Cartea se încheie cu capitolul "Ţara. Poporul" - un elogiu adus neamului românesc şi frumuseţilor acestei ţări: „Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: Sunt Român!"

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It