Planeta Urmuz - Ceramica românească
Reiau titlul unei cărţi care a apărut în 1938 sub egida Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, având pe pagina de gardă precizarea „Cu 74 de figuri în text, 5 planşe colorate, 54 de planşe şi 3 hărţi afară din text”. Volumul a primit, chiar în anul apariţiei, Premiul Academiei Române. Autorul, Barbu Slătineanu (1895, Paris – 1959, închisoarea Jilava), a fost un prozator, editorialist, etnograf şi colecţionar român (Wikipedia), a scris mai multe lucrări privind ceramica şi arta populară, unele rămase în manuscris. Cartea în discuţie a fost republicată în 2019 de Editura Ars Docendi, Bucureşti, la textul iniţial adăugându-se o recenzie publicată în 1938 de George Oprescu şi o prefaţă care include articolul „Despre colecţia de ceramică Barbu Slătineanu”, semnat de Şerban Sturdza („Oale şi ulcele” – Muzeul Ţăranului Român, Martor, Bucureşti, 2021) – precizare la pag. 6 a noii ediţii. Voi relua câteva idei din această prefaţă, după ce voi răsfoi rapid cartea.
O lucrare tehnică, bine documentată, cu multe referinţe, note de subsol, desene şi fotografii, istorie, hărţi, influenţe, similitudini şi diferenţe între regiuni, centre de olărit. (Este reprodusă şi coperta din 1938, dar alăturat găsiţi coperta ediţiei recente.) Nu intru în detalii, eu am căutat referiri la Curtea de Argeş, iar de-a lungul celor 288 de pagini am găsit de nenumărate ori numele oraşului, informaţii privind ceramica de aici, istoria acesteia, asemănări/deosebiri cu ceramica din alte locuri, inclusiv imagini, în secţiunea de planşe. Capitolul „Olăria timpurilor noi, de la 1700 până astăzi” începe cu subcapitolul „Muntenia şi Oltenia”, unde, printre multele centre de olărit din sudul României, apare şi Curtea de Argeş (pag. 128, 129). Reiau câteva fraze. „Mahalaua Olarilor, aşezată chiar în preajma bisericii cu numele lor, este, după cum am văzut, unul dintre cele mai vechi centre de olărie muntenească. După ce fusese la început capitala ţării, şi până la 1515, sub domnia lui Neagoe, scaunul Mitropoliei Ţării Româneşti, a fost cu totul părăsită de aşezămintele domneşti, după domnia lui Mavrocordat. (…) Şi aici, ca la Hurez, pare să se fi făcut o olărie pictată. (…) Aici au fost făcute, şi se mai fac şi în zilele noastre, ulcioarele cu bumbi reliefaţi şi marile vase de murături îmbrânate, precum şi unele vase zoomorfe.” În planşele XXIV, XXV sunt prezentate asemenea vase.
Revin însă la Argumentul la carte (pag. 7-14) al lui Şerban Sturdza. Pe lângă prezentarea cărţii şi a autorului, mi se par importante paginile „Reeditarea pune în discuţie câteva aspecte noi”, cu multe observaţii pertinente privind vremurile din urmă („Cititorii acestui volum ar trebui să conştientizeze odată în plus marea pierdere provocată de dispariţia identităţii culturale locale.” „Lumea virtuală acaparează spaţiu în detrimentul materialului şi al tactilităţii.” „Traversăm o perioadă de redescoperire a ruralităţii.” „Ideea de colecţie şi de colecţionare continuă să existe.” Şi multe altele.) şi secţiunea finală, „Moştenirea prezentului şi reţeaua care creşte”. Sunt menţionate iniţiative, cărţi, fundaţii, workshopuri, meşteri şi magazine – din judeţ apare Şcoala de la Buneşti, organizată de Ana-Maria şi Petre Guran, dar nu apare ARGCOMS-ul, unde ceramica de (Curtea de) Argeş este dusă mai departe, cu dedicare şi profesionalism. Cu atât mai importantă devine publicarea unei cărţii despre ceramica locală – o anunţ, de fapt, aici, pentru că ştiu că o asemenea lucrare este în lucru.
