Editorial LA ŢINTĂ - Prima zi dintr-un nou an şcolar

Mărturisesc că şi după vreo 55 ani de când am păşit pentru prima dată pragul şcolii, într-o zi cum este asta, am ceva emoţii. Nu mă deranjează dacă voi fi taxat drept nostalgic sau copil întârziat. Pentru că a-ţi păstra inima tânără, în ceea ce simte, chiar dacă mai scârţâie pe ici, pe colea, cât timp nu te lasă-n drum, tot este un câştig!... Am păşit cu sfială în clasă, în prima mea zi de şcoală. Şi asta poate şi pentru că nu mă împăcasem deloc cu grădiniţa, unde mă ducea mama prin faţă şi eu fugeam prin spate, la tovarăşii de joacă. Aşa că, peste ani, nu l-am certat nici pe fiul meu, care nu s-a acomodat nici el cu grădiniţa. Iar după ce-a lovit cu un cub portretul "tovarăşului", doborându-l de unde era spânzurat pe perete, l-am ţinut acasă. Nu l-am întrebat vreodată dacă-l deranjase rânjetul ăla tâmp, de Dorian Grey, care pe măsură ce îmbătrânea în realitate, întinerea în portrete. Nici vorbă s-aduc cumva vorba despre ticăloşenia celor ce-i pictaseră pe cravată nişte placheuri stilizate, amintind de meseria lui de bază!... Asta pentru că nu uitasem o întâmplare petrecută prin copilăria mea, când nepoţelul unuia care fusese categorisit drept chiabur fusese ispitit de nişte "băieţi cu ochi albaştri" cum îl înjura ăl bătrân când se supăra pe el. "F...-ţi calendaru' lu' Dumnezeu dă bolşăvic!", răspunsese cinstit ăl mic, cu naivitatea vârstei sau a educaţiei ce nu-i permitea să mintă, fără să-şi dea seama că-l punea în primejdie pe iubitul lui tătăiuţ... 

Am păşit, deci, pragul şcolii, la Berindeşti, în comuna Corbeni. Mai am şi acum o poză cu colegii făcută cred în acea zi, în faţa clădirii micuţe cu o clasă înghesuită, în care d-na Elena Feţeanu, învăţătoarea mea, se chinuia să ne deschidă minţile spre lumina cărţii, nouă, "bobocilor", şi celor de la a III-a. C-aşa erau condiţiile atunci, învăţam unii în localul vechi de pe vremea începutului de veac poate şi alţii în cel în care mai apoi s-a amenajat Căminul Cultural. La şcoala cea nouă am muncit cam toţi sătenii, cu părinţii, vecinii şi toţi ceilalţi ce prestau muncă voluntară, pentru că nu-şi permitea cineva să refuze chemarea autorităţilor. Asta deoarece nu se stinseseră încă ecourile împuşcăturilor de la Jilava, sub care pieriseră "bandiţii" din lotul Arnăuţoiu. Oamenii nu prea vorbeau despre asta, căci se temeau, deoarece şi din comună fuseseră unii arestaţi, cercetaţi, chiar condamnaţi. Apoi, în zonă bântuia stafia lui Nicu Diaconescu, parcă topit de pe faţa pământului. În plus, oamenii erau terorizaţi că va veni colectivul peste ei şi-i va lăsa săraci lipiţi pământului, simbriaşi la Gospodăria Agricolă de Stat, G.A.S.-ul ce-şi avea sediul la Corbeni, în fostul conac al Piţurcioaicelor. Fostul boier Nicu Popescu pierduse mare parte din pământurile moştenite de la Niculăiţă, ăl bătrân, dar fusese lăsat în pace, căci se purtase omeneşte cu prizonierii de război sovietici ce-i construiseră vila existentă şi acum... 

Amintiri despre acea perioadă sunt multe şi, de câte ori trec prin faţa clădirii unde a funcţionat şcoala de la Berindeşti, mângâi cu privirea plopii pe care i-am plantat cu fostul diriginte, Nicu Trăsnea, dascăl de la care am învăţat Istorie şi Geografie destulă în cursul gimnazial încât să nu mă fac de râs vreodată-n viaţă... Acum, cum n-am încă nepoţi, în general evit să merg la festivităţile deschiderii anului şcolar. Şi nu din nu ştiu ce motive sofisticate, ci dintr-o anumită frustrare pe care o trăiesc mereu după Testele Naţionale sau examenele de Bac. Asta în ciuda faptului că beneficiază de condiţii la care generaţia mea nici nu putea îndrăzni să viseze!... Chiar dacă sistemul nostru de învăţământ s-a aiurit total, iar perspectivele sunt tot mai sărace, nu pot înţelege de ce refuză adolescenţii noştri să acumuleze cunoştinţe care, oricum ar lua-o, nu le-ar prisosi în viaţă. Pe de altă parte, le înţeleg frustrările când văd că tot soiul de troglodiţi îşi cumpără diplome de absolvire a facultăţilor, plagiază lucrări de doctorat şi îngroaşă categoria semidocţilor promovaţi politic pe funcţii de responsabilitate pe care nu le pot gira. Dar, să mă ierte, nici plecarea spre alte zări nu poate fi o soluţie, chiar dacă e mai uşoară sclavia la un străin decât la unul pe care-l ştii că prost a fost şi aşa va muri!...

Din fericire mai avem dascăli pricepuţi să le deschidă mintea. Şi când spun asta mă refer la profesori ca directorul de la Forestier, Andrei Grigorescu. Cariera sa în Educaţie este una care ar trebui să-i inspire şi pe colegii mai tineri, fie şi pe partea care ţine de modestia sa desăvârşită. Acest om a reuşit să polarizeze energii prin care a obţinut botezul vechii unităţi de învăţământ cu numele Regelui Mihai, iar evenimentul s-a oficiat vineri. Cine bagatelizează acest demers, ar trebui să se gândească bine, pentru a pricepe semnificaţiile şi perspectiva oferită unităţii. Oricine îi păşeşte astăzi pragul, elev sau profesor, părinte ori autoritate publică, trebuie să înţeleagă că un asemenea nume obligă nu numai personalul, ci întreg oraşul. Vivat, crescat, floreat! - cum urau străbunii noştri.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!