Editorial LA ŢINTĂ - "De ce-aş fi trist, când toamna târzie mi-e bogată?..."

Aşa se întreba, cândva, unul dintre marii noştri poeţi. Care nu trecuse prin viaţă ca gâsca prin apă. Şi care descoperea că, ajuns în pragul dintre lumi, nu avea împăcarea celui care-şi trăse traiul şi-şi mâncase mălaiul. Privind în jur, descopăr că majoritatea dintre cei pe care-i cunosc sunt trişti în toamna vieţii. Şi asta pentru că o descoperă pustiită, cu prea multe vise spulberate de realitate. Praful şi pulberea s-a ales din mai toate speranţele cu care întâmpinau anul 1990! Cei ce n-au avut "spate" şi nici tupeul de "a se face om de lume nouă, ca să fure curca de pe ouă" - aşa cum este obiceiul pământului pe la noi - trage şi acum targa pe uscat, ca şi în timpul comunismului. În aproape 30 ani nu s-au schimbat decât denumirile şi actorii, scenariile s-au adaptat la modul fanariot şi tot jagardelele au rămas să facă legea. Valoarea teoretică se marginalizează în continuare, dacă nu i se dă valenţe practice. Aşa că oamenii capabili s-au obişnuit să stea cuminţi în banca lor şi să-i dea slavă lui Dumnezeu pentru puţinul pe care-l au, câtă vreme n-au motive evidente de temeri că vor fi săltaţi de "mascaţi". Cei aflaţi în piramida puterii nu ostenesc să strângă ca hârciogii bani pentru vremea când vor trebui să-şi ia picioarele la spinare din locurile pe unde au făcut prăpăd. Iar marii şefi politici şi-au promovat pleiade de idioţi pe funcţii de responsabilitate, pentru a-i putea manevra în voie. Uitaţi-vă ce se întâmplă prin mai toate partidele, la vârf, şi mă veţi înţelege mai bine ce vreau să zic. Dar înainte s-o faceţi, gândiţi-vă că riscaţi să vă întristaţi. Şi poate să vă şi culpabilizaţi pentru că fiecare avem o parte din responsabilitate pentru situaţia în care ne aflăm. 

Ajunşi la vârsta maturităţii depline, chiar în pragul bătrâneţii, cei mai mulţi dintre noi suntem preocupaţi de tratarea bolilor care ne chinuie trupurile şi sufletele. Drumurile s-au tot lungit, răsuflarea s-a tot scurtat, vederea s-a înceţoşat şi parcă sunt tot mai puţini cei ce văd la capătul lor altceva decât locul "unde nu este durere, nici întristare, nici suspin..." Aş putea să vă dau exemplu o sumedenie de cazuri, fiecare cu povestea lui tristă. Am să mă opresc însă asupra unuia, care m-a impresionat în mod particular, Cu câtva timp în urmă a părăsit lumea noastră o bătrână, care adusese pe lume mai mulţi copii. C-or fi fost cinci sau şapte, contează mai puţin... Doi dintre ei mi-au fost colegi de şcoală şi prieteni. Cel mai mare a reuşit să plece dincolo de Ocean încă din timpul regimului comunist al lui Ceauşescu. Rând pe rând, după 1990 s-au risipit şi ceilalţi prin lumea asta mare. Mama lor îmi povestea aventura vieţii ei, când ajunsese la băiatul cel mare, undeva prin California, şi se plimba mândră de costumul ei popular cu care ieşise la hora satului înainte de măritiş. Se uita lumea la ea ca la o urmaşă a incaşilor din Anzii Americii de Sud şi nu-i venea să creadă că venise de pe bătrânul continent european... O rugase băiatul cu nevastă-sa şi nepoţii să rămână acolo cu ei, dar nu se îndurase de locurile de baştină. "Cum era să las eu, mamă, în părăsire, mormintele ălora bătrâni de la biserică, şi mai ales pe cel al omului cu care am împărţit bucuriile puţine şi multele necazuri ale vieţii, de ne-am crescut copiii cum am putut şi ne-am priceput?... Acum toţi au rosturile lor, dar mi-e inima grea că şi le-au făcut pe praguri străine şi că de ce-avem noi aici se va alege praful..." Mărturisirea lelii Oana mi-a sunat ca o jelanie când am ascultat-o. Acum, după ce i-am văzut casa mândră cu zidurile coşcovite şi gardurile rupte, mi se pare ca o prevestire, căci n-aş vrea să-i zic blestem. Şi sunt potopit de tristeţe, pentru că mai sunt şi alte gospodării în situaţia asta pe cele patru văi de râuri din zona noastră. În grădinile lor, pomii au dat rod bogat de s-au rupt crăcile, nu altceva. Şi cele mai multe n-are cine să le adune. Ori nu se osteneşte cineva s-o facă, pentru că munca ar fi în zadar. Guvernările noastre şi-au făcut obiceiul de a importa în prostie produse ce fac concurenţă celor autohtone. Iar cine crede că totul este întâmplător sau gratuit, chiar că este un ticălos care pozează în idiot! Fructele pomilor româneşti îngraşă pământul, lâna oilor se prăpădeşte prin poduri ori se arde, alte produse agricole hrănesc păsăretul ori suinele până când i se ordonă unuia sau altuia să dea alarmă de gripe aviare, peste porcine şi alte nenorociri. Şi-atunci, oricât de bogată ar fi toamna în recolte, păgubaşul numai vesel nu poate fi. La fel şi omul bolnav, căruia pensia ori salariul de rahat pe care-l încasează lunar, dacă nu este slujbaş al statului, nu-i ajunge să-şi cumpere nici medicamentele cu care ar putea să mai tragă de timp cu chinul vieţii cotidiene. 

Mă opresc deocamdată aici şi vă propun să răspundeţi la o întrebare simplă: "Dac-aţi avea motive justificate, aţi mai şti să vă bucuraţi cu adevărat de ceva, fără să vă pese de ceea ce s-ar putea întâmpla în ziua de mâine?..."

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It