Editorial LA ŢINTĂ - "Drace, popo!"

Cam aşa se exprima o vecină pe care o aveam la ţară în vremea copilăriei, atunci când întâlnea ceva ieşit din comun. Biata de ea nu avea aberaţia în zestrea lexicală pentru care o luase omul ei de la ăi bătrâni. Lui îi fusese de ajuns că-i acoperiseră mare parte din pretenţii ca să-i scape de piatra din casă. Şi că nu-i pusese popa pirostriile pe cap fără să se asigure că a doua zi după nuntă avea pe ce să pună mâna şi în bătătură, nu numai noaptea, în pat!... Aşa că nu-l interesa ca muierea lui să se exprime ca o cucoană, câtă vreme nu-i făcea scârbă sapa sau furca, rânitul la animalele fătătoare şi mulgătoare, curăţenia în casă ori întocmitul din te miri ce a meselor care să-i sature pe cei ai casei. Şi, la nevoie, să nu-l facă de râs în faţa străinilor, dac-ar fi fost cazul. Iar străin putea fi oricine trăia dincolo de gardul curţii sau grădinii proprii. Român verde, ăla nu era atras de lozincile puternicilor zilei, că' nu-i picau bine la rânză. Politrucii comunişti propovăduiau o religie care lui îi părea diavolească: "Ce-i al meu e-al meu, ce-i al tău e tot al meu, că este al partidului, pricepi, bă', sau trebuie să te trimitem la studii, pe la Canal, ca să ţi se întoarcă doar numele?..." Isteţ din fire, nu-i contrase pe faţă, dar se mulţumise să-şi vadă de ale lui, în curtea proprie, profitând de faptul că în satul acela de munte nu ajunsese colhozul...
Ţaţa Veta lu' Tică era o femeie tare minunată! În limbajul uzual folosit atunci la ţară, însemna că era cam ciudăţică. Aşa că nu prea ştiai cum s-o preţăluieşti, că era schimbătoare ca vremea. Nu i-am dat numele real ca să nu-i fac necazuri, pentru că nu ştiu dacă nu cumva s-a retras "unde nu este durere, nici întristare, nici suspin". Adică fix pe sub prunii care umbresc cimitirul din dealul satului. Care, când dădeau roade ca lumea, făcea omul ei o ţuică de-ţi crăpa măselele, nu alta!... De toate astea mi-am adus aminte în zilele astea din Postul Paştelui. Mi-a zgândărit memoria o întâmplare povestită de un amic. Cică, zilele trecute era la el, la ţară, pe la un vecin cu care se are bine. Nu de alta, dar se ştie că "vecina de lângă casă, niciodată nu te lasă!"... Asta n-o spune el, dar e cunoscută, ca şi neastâmpărul ce-l cuprinde când se află în preajma vreunui soi de Afrodită rurală născută din spuma laptelui. Care va să zică, stătea amicul meu cu vecinul la ceas de taină, în curtea largă, cu ceva ingrediente care să stimuleze schimbul de idei, când a dat peste ei parohul satului. Ăla nimerise greu clenciul de la poartă şi se apropiase mergând ca marinarul în furtună de masa aşezată sub bolta de viţă de vie abia curăţată. Omul cu sutana a ancorat un pic cam forţat pe scaunul cel mai apropiat, care - har Domnului! - era neocupat ca unul de ministru neagreat de şeful statului. Şi fără şovăire, s-a înfipt într-un pahar plin ochi, ce-i făcea păcătos cu ochiul. Pe care l-a golit dintr-o sorbire, ca unul care nu avusese noroc să-şi potolească setea pe la Cana Galileii. Atunci când stăpânul casei l-a dojenit că se dedulcise la vin de păcătoasă împărtăşanie pentru şoferi, se apărase ca un conducător auto profesionist de pe vremuri: "Iooo!?!... Al dracu' să fiu, dac-am băut ceva!..."
Ei, bine, asta a fost replica prin care mi s-a rupt zăgazul vechilor amintiri cu replici de umor sec, pentru unii, însă de cele mai multe ori involuntar! Bunăoară, cu ani în urmă, ca într-o altă viaţă, o centralistă-i făcuse legătura telefonică unei matracuci cu amantezul ei. Şi, sclavă obişnuinţei, îşi făcuse urechile pâlnie ca să nu-i scape măcar vreo silabă din dialogul încins purtat de "ilegaliştii amorului", care sfidau cinstea şi morala socialistă. Aşa că atunci când i-a comunicat costul convorbirii, i-a spus abonatei: "Bravo, fato, mi-a plăcut ce i-ai zis nesimţitului!" În loc să-i mulţumească, aia sărise de trei coţi în sus: "Cucoană, cum poţi fi atât de perversă ca să-mi asculţi convorbirile telefonice?!?..." "Perversă eşti tu, fă, fufă de doi lei, nimfomano care ai nesimţirea de a zice că am tras eu cu urechea la porcăriile pe care ţi le-ai spus şi le-ai făcut tu cu toţi hăndrălăii. Las' că te spun eu prostului ăla de bărbat al tău, care ar trebui să-şi dea coarnele la lustruit, ca să nu se facă de râs când mai iese cu ele în lume!..." Una dintre cele două reprezentante ale sexului frumos, nu spun care, avea un copil în cursurile primare. Chemată de învăţătoare la şcoală, ca să-i spună că ar fi cazul să-l ajute pe ăl mic, că era cam greu de cap, a dat imediat verdictul: "Ăsta e prost ca tată-său!" Mai apoi, cadrul didactic spunea cui avea timp să asculte că-i fusese colegă la cursurile primare şi că nu uitase că nici pe ea n-o dăduse deşteptăciunea afară din casă...
N-aş putea încheia fără să fac o incursiune printre replicile suculente rostite prin legislativele locale de-a lungul timpului. Unul dintre consilieri, acum aproape două decenii, îşi făcuse obiceiul să-i anunţe pe colegi că el va fi ori contra, ori se va abţine la toate proiectele de hotărâre puse în discuţie. Şi-i ruga să nu-l deranjeze, după ce se lipea de soba din teracotă încălzită la vreme de iarnă şi răcoroasă vara, unde făcea un pic economie de vedere... Mai nou, într-o altă şedinţă de legislativ, unul dintre aleşii locali a spus clar şi răspicat că el este întru totul de acord cu proiectul, dar că nu-l va vota (?!?...). Apoi, la finalul şedinţei, şi-a luat cât se poate de cordial la revedere de la primarul cu care fusese coleg de şcoală pe vremea copilăriei, nu adversari politici, cum sunt în prezent: "Îmi pare rău că te las sănătos, dar nu-mi pierd speranţa!...". Auzind aşa ceva, mi-a venit şi mie să zic ca ţaţa Veta lu' Tică, pe vremuri: "Drace, popo!"

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It