Jurnal de misiune în Afganistan al Companiei 2 "Lions" din Batalionul 30 Protecţia Forţei "Vulturii Carpaţilor" - episodul 10

 5 mai. De dimineaţă, mi-am amintit ziua în care, în urmă cu 21 de ani, la Poiana Mare, tremuram de emoţie la poarta profesoarei mele de Română! În mâini aveam un buchet de gladiole din grădiniţa de acasă şi îmi căutam cuvintele pentru a-i mulţumi. Fără ea mi-ar fi fost mai greu să-mi ating visul: Liceul Militar "Tudor Vladimirescu"! În ziua aceea, cea mai iubită profesoară din toate timpurile m-a îmbrăţişat şi a spus: "Ţi-ai ales tu armata, să te ţină în picioare toată viaţa!?"

Ionescu este plecat în Germania, vorbesc cu el aproape zilnic. La prânz am aflat că a fost sunat de comandantul brigăzii. De la Braşov, un telefon a apelat fiecare leu rănit în 30 aprilie. Mi-am amintit atunci ultima seară în Cincu, înainte să plecăm către Câmpulung, pentru a trăi frumos ultimile zile înainte de Afganistan. Într-o sală luminată slab, eram doar noi, ofiţerii de la companii şi comandantul brigăzii noastre. Nu a fost aşa cum mă aşteptam, nu am ascultat un discurs clasic de îmbărbătare. Am ascultat povestea unui om şi a unei monezi (coin) primită în urmă cu 20 de ani de la un camarad din Armata Statelor Unite ale Americii, povestea promisiunii sale că nu va face niciun pas niciodată, niciunde, fără a avea acest talisman asupra sa. Americanul a pierit între timp. Dar promisiunea a rămas. La sfârşitul poveştii, când comandantul brigăzii a aruncat coin-ul pe masă, am simţit în zornăitul acestuia în timp ce se îndrepta către mine că există speranţă! După două săptămâni în care am crezut că am învăţat atâtea, mişcarea coin-ului pe lemnul mesei a fost singura lecţie adevărată, iar metalul rece pe care l-am strâns în pumn mi-a spus că hotărârea pe care o luasem în urmă cu câteva luni era cea mai bună pe care puteam să o iau. Nu puteam merge în Afganistan decât în fruntea lor, a celor care m-au văzut crescând, a celor cu care am plecat şi în urmă cu 10 ani.

După amiază, telefonul din punctul de comandă a sunat, aşa cum o face de zeci de ori într-o zi. După ce vorbise cu toţi băieţii răniţi, comandantul brigăzii mă suna să-mi transmită că va ajunge curând în Prislopul nostru şi va face o fotografie cabanei, pentru a ne mai alina dorul. Nu am auzit în receptor vocea rigidă, autoritară a unui ofiţer. Era vocea caldă, tremurând de emoţie, a unui om care îşi făcea griji pentru camarazii lui. În toamnă voi merge să-mi văd profesoara de Română! Tot în toamnă mă voi întoarce la Liceul Militar de la Craiova, să ajut copiii cu vipuşcă roşie pe pantaloni să devină ofiţeri ce păstrează talismane 20 de ani!

Am vorbit azi cu David şi mi-a spus că atunci când voi ajunge la ei, o să vrea să îi promit că nu voi mai pleca de acasă. I-am promis de acum. Călin spune din ce în ce mai multe cuvinte şi îmi zâmbeşte din ce în ce mai frumos. Când îi văd, timpul care a mai rămas pare o eternitate, iar gândul că într-o zi o să îi ridic pe amândoi în braţe este aproape dureros.

Seara trecută am descoperit un părinte şi cea mai frumoasă justificare a lipsei de lângă copilul lui. Karina, fetiţa lui Ionuţ Motolea, îşi aşteaptă acasă tăticul plecat departe, departe să îl ajute pe Moş Crăciun. Comandantul de pluton crede că, până plecăm, trebuie să-l găsim pe Moş aici, în Afganistan, pentru o fotografie-dovadă. Îl vom găsi!

În unele seri, când îi văd pe Damian şi pe Pârvan în mijlocul băieţilor, mi-i amintesc la Câmpulung, în decembrie anul trecut, cântând amândoi cu cel mai bun prieten al nostru, Flavius Toma! Câteodată mă gândesc că trebuia să luăm o chitară cu noi, serile de vară ar fi fost mai frumoase în campul nostru. Când se va termina totul, într-una din zilele lui septembrie, o să mergem toţi pe cel mai înalt deal din România, pe Măţău, şi vom asculta şi chitara băieţilor şi clarinetul lui Flavius.

7 mai. Când eram copil, adoram poveştile. Trecând anii, nu s-a schimbat nimic, am rămas acelaşi cuminte ascultător. Am aici poveştile lui Ştefan despre camaraderie, despre spiritul de echipă şi anii în care armata noastră făcea primele misiuni internaţionale. Întotdeauna am simţit nevoia de a avea în apropiere oameni cu care să mă înţeleg din priviri. Ştefan nu este "al meu", el poartă emblema cu panteră pe mânecă, dar un zâmbet şi o privire rapidă sunt de ajuns pentru a ne transmite ceva. Sunt seri care ne prind pe amândoi vorbind despre anii '90 şi misiunile din Africa, în timp ce aşteptăm întoarcerea târzie a unei patrule.

Ştefan mă plimbă prin Luanda Angolei, îmi arată străduţele mici din Lubango, ameţim amândoi pe serpentine, ne închinăm la Cristo Rey, facem un tur al bazelor înaintate din Chicuma şi Ngove pentru a merge apoi în Bassra, la Palatul lui Uday, fiul lui Saddam, urmărim amândoi cum Tigrul şi Eufratul devin unul singur, mergem apoi în Bosnia, la Sarajevo. Peisaje superbe sunt amestecate cu poveşti frumoase, unele comice, despre primii tineri ce au purtat tricolorul în misiuni externe. De la prima misiune a lui Ştefan au trecut 22 de ani, el spune că a îmbătrânit. Eu spun că spiritul lui este mai tânăr şi mai sănătos ca în anii în care pleca în Angola pentru a se descoperi pe sine.

Mă gândesc uneori câte amintiri, câte fotografii cu misiunile din anii '90 stau închise în sufletele sau în albumele foştilor combatanţi din acele vremuri. Cu Ştefan am fost doar în misiunea din 2012, din Afganistan, a "Viperelor Negre" de la Predeal, dar, ascultând atâtea poveşti, am uneori senzaţia că am fost camarazi şi în Angola, Bosnia sau Irak. Bine ar fi să am mereu în jur oameni cu care să mă înţeleg printr-un zâmbet sau o privire scurtă, oameni care să asculte şi să povestească, camarazi adevăraţi precum plutonierul major Ştefan Dan.

9 mai. Mi s-a întâmplat din nou. M-am trezit aşteptând să-l aud pe David, pregătindu-se pentru şcoală, vorbind în şoaptă cu mama lui. Ca întotdeauna, secunda în care am realizat că sunt la peste 4.000 de kilometri şi 4 luni distanţă de momentul visat a fost cruntă. David învaţă anul acesta ce este dorul. Îmi spune din ce în ce mai des că nu ar vrea să mai plec vreodată, iar eu mă întreb dacă aş mai avea puterea să o fac.

Pe 28 ianuarie, după ce am închis uşa apartamentului în urma mea, am lăsat acolo tot ce iubesc mai mult. Iar clipa în care voi deschide uşa aceea va fi cel mai intens moment trăit de mine vreodată! Până în toamnă, când ne vom revedea, trebuie să învăţăm amândoi să luptăm cu dorul, David alături de mama şi frăţiorul lui, eu alături de cei lângă care am înţeles sensul cuvântului "camarad" în urmă cu zece ani, în Zabulul Afganistanului. Ştiu sigur că dacă aş fi acum acasă, m-aş lupta cu un alt fel de dor, la fel de mistuitor!

10 mai. Astăzi a fost cald, îngrozitor de cald! 42 de grade Celsius! Mi-am amintit de verile copilăriei, când nu aveam voie să ies afară după-amiază, de zilele în care soarele părea că te arde la propriu. La sfârşitul zilei, în punctul de comandă a intrat comandantul, cu un zâmbet suspect în colţul gurii, având în braţe ceva ce semăna cu un coş acoperit de o eşarfă cu motive tradiţionale afgane. M-a pus să ghicesc ce este sub eşarfă. Nu am reuşit. Erau dude, dulci ca amintirea zilelor copilăriei la Poiana Mare, zemoase şi moi ca dudele care îmi colorau tălpile şi-mi făceau contur de clovn buzelor cu ani în urmă. În Afganistan, îţi trebuie uneori atât de puţin pentru a transforma o zi mohorâtă într-una excelentă!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!