Au trecut 66 ani de la moartea lui Iuliu Maniu...

Iuliu Maniu a fost un om politic, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), deţinut politic după 1947, decedat în Închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române. Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în judeţul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. În 1865, Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenţiei), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescenţă), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) şi Iuliana (decedată de mică). Şi-a petrecut copilăria la Şimleu Silvaniei şi Bădăcin, a urmat şcoala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept, între 1891 şi 1896), pe care le-a continuat la Budapesta şi la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice şi profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din "Mica Romă" a Transilvaniei.

Cariera politică

Iuliu Maniu şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi preşedinte al Societăţii Academice "Petru Maior", fiind cooptat în 1897, la numai 24 ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vinţu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şi intransigenţa. Pe 22 mai 1906 ţinea primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915, Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale Partidul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băseşti şi Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorităţii române din Transilvania, înfiinţând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania. A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR şi Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unirea cu restul teritoriilor româneşti (Vechiul Regat).
Iuliu Maniu s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: "Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti". Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, şi funcţia de ministru de interne.

Nu a recunoscut Constituţia din 1923!

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922 şi, nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze, la 26 martie, respectiv 27 martie 1923, o nouă Constituţie, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea fundamentală, ci aleseseră un Parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar, nici nu se poate vorbi despre un "vot în constituantă", căci nu a existat o constituantă, ci Parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că Noua Constituţie nu ar fi făcut nimic altceva decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, aflată sub influenţa PNL-ului. Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.

Naşterea Partidului Naţional Ţărănesc

Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României, între 1928 şi 1933. Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea "Marşului asupra Bucureştiului", un marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul "Marşului asupra Romei" al lui Mussolini. Va reuşi obţinerea unei majorităţi favorabile PNŢ, în urma alegerilor din decembrie 1928. Din nefericire, prima guvernare ţărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon şi a frontierelor româno-ungare.

Activitatea în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea

Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL şi PNŢ) pe poziţii opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susţinătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, "unul dintre cei mai înfocaţi carlişti", fiind acuzat de tulburarea ordinii constituţionale a statului. După moartea lui Ion I.C. Brătianu, "în campania sa vizând răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Naţional Ţărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol". După cum explica Iuliu Maniu, Regenţa instaurată în 1926 era slabă, iar în ţară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în ţară şi pe tron a moştenitorului de drept al tronului: "Regenţa, care după moartea Regelui Ferdinand a preluat prerogativele Regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prinţul Nicolae nu avea nicio tragere de inimă să-şi îndeplinească rolul ce i se încredinţase. Patriarhul Miron Cristea se mulţumea să acumuleze bani şi să-şi protejeze acoliţii. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-şi îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face faţă, în mod obiectiv, sarcinilor constituţionale, fiind subiectiv şi angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simţea nevoia unei căpetenii, Prinţul Nicolae neavând vocaţiunea de a o conduce. <<Restauraţia>> prinţului <<martir>> plutea în aer".
În acele condiţii, Maniu a negociat prin diverşi interpuşi condiţiile reîntoarcerii în ţară a "prinţului sacrificat de liberali": "Intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr-o încorsetare deliberată. I-am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici şi pe Leucuţia, care să trateze cu el condiţiile revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat! I-am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit! I-am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituţia, legile ţării şi statutul civil al casei domnitoare şi că va renunţa la răzbunări şi favoritisme. A acceptat şi această condiţie! Desigur că asentimentul pe care şi l-a dat pentru respectarea condiţiilor mele a fost doar formal. Influenţat de Lupeasca şi de câţiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu şi Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski şi alţii, s-a hotărât să revină fără ştirea şi concursul oficialităţii, pentru a nu contacta nicio obligaţie şi niciun angajament. Şi-a organizat singur şi destul de eficient revenirea, cu intenţia de a ne pune în faţa faptului împlinit, contând - desigur - mai mult pe simpatia de care se bucura în ţară, şi chiar în armată, despre care era bine informat, contând pe fratele său care i-a fost loial - şi puţin şi pe complotul minor şi destul de pueril pe care-l încropise cu câţiva militari devotaţi. După ce a sosit şi a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el şi i-am propus formula restauraţiei: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoştea, intrarea în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, până la anularea divorţului şi restabilirea convieţuirii cu Principesa şi până la trecerea prin Parlament a dispoziţiilor de abrogare a legilor legate de renunţarea lui la tron; până la urmă, proclamarea lui ca rege şi încoronarea cu Elena".
În cadrul înţelegerilor privind întronarea succesorului Regelui Ferdinand ar fi intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aştepta desfăşurarea evenimentelor). În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-şi va relua căsnicia cu Regina Elena, mama Regelui Mihai ş.a.) şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

Partidul unic: Frontul Renaşterii Naţionale

Iuliu Maniu s-a opus în permanenţă guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înfiinţării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale, o formaţiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeaşi zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu şi alţi cincizeci de membri importanţi (ardeleni şi bănăţeni) ai Partidului Naţional Ţărănesc au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: "Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938", în care era sever criticată dictatura regală şi centralizarea excesivă a ţării.
După eşecul politicii lui Carol al II-lea şi pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întâlnirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu a insistat pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a Prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al Guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi a vrut să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: "Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun!... Ar fi fost chiar o greşeală politică, pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prinţul sacrificat de liberali>>. Ţara îl dorea! El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi aprecia romantismul şi cavalerismul dovedit! Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor, şi în primul rând pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă".
Coposu a explicat în notele sale de ce lecţiile de politică şi istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat să înţeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria naţională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular şi participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu Regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Naţional Ţărănesc cu alte partide din opoziţie pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comunişti împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Naţional Ţărănesc), fapt care i-a permis, ulterior, să dea informaţii inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greşite sau tendenţioase ale istoriei şi politicii interbelice, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică şi din cea comunistă.

Maniu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

O mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului naţional legionar arată că Partidul Naţional Ţărănesc a fost una dintre ţintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, "Seniorul" povesteşte că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Virgil Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soţul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu şi Coposu s-au dus la locuinţa lui Madgearu, iar preşedintele PNŢ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioşianu, acesta i-a explicat că autorităţile (nelegionare) nu ştiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioşianu două pistoale şi cartuşe, precum şi instrucţiuni precise despre cum să procedeze dacă ar fi venit legionarii şi la Maniu: "Trageţi în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!". Din păcate, seara, în jurul orei 18.00, s-a primit înştiinţarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu, iar Maniu şi Coposu s-au deplasat de urgenţă la locul asasinatului.
Începând cu anul 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu. De altfel, între Maniu, Brătianu şi Ion Antonescu a existat un schimb extensiv de corespondenţă privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului. În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieşea din alianţa cu Germania lui Hitler şi intra în alianţă cu puterile occidentale şi URSS. Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul Rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzeşti a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu şi regele Mihai. Coposu povesteşte şi explică în mod clar circumstanţele în care şi motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici şi complicii lor comunişti.

Arestarea şi întemniţarea

După 23 august 1944, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareşalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă, Ministerul de Externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la Bucureşti (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidenţială că înţelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România orientează politica britanică.
Maniu s-a opus instalării Guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autorităţile comuniste şi judecat pentru "înaltă trădare" în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Avea 74 ani şi a fost trimis la Penitenciarul Galaţi, pe baza Ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 a fost transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzeşti, N. Carandino şi alţii din "lotul Maniu", la Sighet. În ultimele luni de viaţă, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind "testamentele politic şi religios" ale "Domnului Preşedinte", precum şi detalii importante din viaţa, activitatea politică, gândirea morală, religioasă şi politică a lui Maniu. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet, în vârstă de 80 ani. Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. De-abia în data de 12 noiembrie 1998, prin Decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiţie a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunţată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din Bucureşti. La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.
Cu prilejul Centenarului Unirii Transilvaniei cu România, la 26 noiembrie 2018, Banca Naţională a României a pus în circulaţie, în atenţia numismaţilor, un set de monede; pe aversul fiecăreia dintre monedele din set sunt gravate o prelucrare a unei fotografii de Samoilă Mârza, textele (în arc de cerc) ROMANIA şi MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA, valoarea nominală, stema României şi milesimul (anul de emisiune) 2018. Pe reversul fiecărei monede sunt gravate efigiile lui Ştefan Cicio Pop, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi Iuliu Hossu. Monedele de aur au valoarea nominală de 500 lei (200 exemplare), monedele de argint au valoarea nominală de 10 lei (200 exemplare), iar cele de metal comun au valoarea nominală de 50 bani (5.000 exemplare), toate de calitate "proof". Au fost emise, în acelaşi set de monede, 1.000.000 monede de metal comun de calitate UNC (necirculate).

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It