Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
luni 27 septembrie 2021 19:33

Editorial AMOS NEWS - Meritocraţie, mediocraţie, prostocraţie (II)

 

 

Mărturisesc că, în timp, am fost stârnit din multe locuri la a reflecta asupra selecţiei decidenţilor. M-a provocat anticiparea că Europa va fi confruntată cu o criză de lideri, făcută de Jürgen Habermas în Parlamentul Spaniei, în 1984. M-a stârnit analiza făcută de Emmanuel Todt, care a dovedit declinul pregătirii celor care ajung la decizii în Franţa. M-au stârnit semnalări din ţară. De pildă, cea din partea lui Ion Buduca, care a arătat, într-un articol cu date sigure, că notele de 6-7 la absolvirea de facultăţi lovesc în România actuală notele de 9-10. M-au stârnit şi mai mult faptele – împrejurarea că în România actuală funcţii cheie (în stat, în justiţie, în primării, în universităţi etc.) sunt ocupate de absolvenţi mediocri – formal, după calificative, şi efectiv, adică după capacităţi dovedite. La noi, se vor şi acum, de pildă, sănătate cu impostori, justiţie cu cei care au fraudat, economie cu nepricepuţi, asistenţă socială cu nepricepuţi, politică externă cu inculţi. Nu afli unul cu anvergură!

Toate acestea m-au îndemnat să arunc o privire în realitatea din România actuală: de fapt, ce nivel au absolvenţii care decid soarta oamenilor? Se spune, de exemplu, că un fost preşedinte se mişcase în jurul notei 7. Că succesorul nu iese din rând. Observam, ca oricine vrea să observe, că demnitar se ajunge mai nou dintre secundanţi, subingineri, şomeri, falsificatori de diplome, activişti banali, ţiitori de genţi, lipitori de afişe, etc. Că la titluri au ajuns inşi cu orizont de cartier, capacităţi de duzină şi voce publică nerelevantă. Este plin de titluri gonflate la inşi care vor spune la urmă, cum a recunoscut un întreţinut în funcţii, la despărţire: „v-am tras pe sfoară!”.

Evident că România actuală nu este meritocratică. Căutând însă antonimul la „meritocraţie” pentru a descrie situaţia, m-am mulţumit o vreme cu propunerea lui Nietzsche („Aşa grăit-a Zarathustra, partea III”) care a vorbit de „mediocritate (Mittelmässigkeit)”. Aceasta face ca unii să-şi ia „laşitatea” drept „virtute”, încât devin „cele mai bune animale de casă pentru alţii”. În reflecţii mai noi, „mediocraţia” a fost echivalată, însă, cu partea tot lacunar pregătită, dar descurcăreaţă a societăţii, care s-a strecurat la decizii. Mediocraţia nu mai este compusă astăzi, precum în revoluţiile „socialiste” ale anilor cincizeci, din „intelectuali autodidacţi şi buticari complexaţi, care se încearcă laborios în cunoştinţele şi artele rezervate altădată elitei” (Alain Deneault, La médiocratie, 2015, p.27). Între timp, mediocraţia cuprinde nu „devotaţi” ai cauzelor, cât inşi care fac „ceea ce se cere” şi care se lipesc de ce apucă.

Proliferează „mediocrul teatral”, care zice că nu pactizează cu cei care-i hotărăsc viaţa, dar, lipsit de idei, face pe revoltatul pe la colţuri. Îl acompaniază „mediocrul imaginativ”, care ia notă de propaganda din jur, dar, îngrozit de ce vede, se refugiază în poveşti, pe rol de narcotice. Vine apoi „mediocrul zelos”, care luptă pentru favoruri, convingerile fiindu-i indiferente. Nu lipseşte „mediocrul conştient de degradare”, dar care se convinge pe sine că are de plătit rate, de aranjat rude şi-şi aplaudă şefii. Următorul este „mediocrul care justifică ce fac şefii” şi jubilează când aceştia îi aruncă din mers un favor. Oricine mai poate adăuga ceva, căci şi mediocritatea s-a diversificat. Se poate adăuga, de pildă, „mediocrul secătură” – absolvent de valoare îndoielnică, mărginit, dar care s-a „aranjat” ploconindu-se în stânga şi în dreapta.

Există însă ceva şi mai grav decât mediocraţia. Aceasta, deoarece, cu timpul, s-a petrecut şi o altă schimbare: deţinătorii reali ai deciziilor şi-au dat seama că este mai uşor să guvernezi cu proşti, căci faci cu ei ce nu poţi cu ceilalţi. S-a profilat astfel prostocraţia.

Mediocraţia se formează în jurul „respectului” legilor, în care, se ştie, formalismul importă. Aici, reuşita ajunge să fie socotită merit, căci nu contează valoarea. Prostocraţia rezultă, în schimb, din acţiunea aducerii de nepregătiţi la decizii şi, mai ales, de a impune prostii cu mijloacele statului. Aceasta este veritabilul antonim al meritocraţiei. În faţa realităţilor, folosirea cuvintelor din familia „prost” („prostocraţie”, „prostofilie” etc.) nu mai este atât de neelegantă pe cât părea înainte. Există deja un clasic al temei. Acesta este, cum am mai spus, Carlo M. Cippolla („Allegro ma non troppo„, 1988), care ne-a dat un criteriu: „prostul este o persoană care cauzează pierderi altei persoane sau unui grup de persoane, în vreme ce el însuşi nu derivă câştig şi nici măcar nu-şi poate compensa pierderile”.

Numai că se pot indica proştii care cauzează pierderi altora, dar care nu pierd decât onoarea, care îi lasă reci. Este plin, de pildă, în România actuală, de inşi care le-au produs altora pagube, dar care şi-au însuşit case, fabrici, comenzi de la stat, posturi bugetate, rezerve din bănci, titluri! De aceea, accepţiunea prostului se cere lărgită.

Prost este cel care luptă cu orice mijloc să obţină funcţii şi titluri publice, dar care, fiind depăşit, cauzează pierderi celorlalţi. Tot prost este însă şi cel care îl favorizează! Oricum, în tradiţia în care ne aflăm, „nepriceperea”, „incultura”, „lipsa de judecată adecvată”, „lipsa de bun simţ” şi „insensibilitatea” au devenit indicii ale prostiei.

„Prostocraţia” este, astfel, acel sistem în care deciziile şi titlurile revin părţii mai slab calificate din societate. Unele publicaţii din alte ţări vorbesc condescendent de România   actuală, ca despre o „ţară săracă, una dintre cele mai sărace din Europa”, faţă de care aşteptările ar trebui relaxate. Se crede că pe aceste meleaguri este un fel de „ochlocraţie”, în care sărmanii decid. Nu este deloc adevărat, căci sărmanii ar avea măcar o acoperire morală şi nu ar exista devalizările ce se văd. În fapt, România a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriştii americani au numit „preşedinţie africană”) şi prostocratic – un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Aceasta este cauza principală a situaţiei de acum a ţării.

Înlocuieşte trecerea la prostocraţie alte explicaţii? Răspunsul meu este că sunt rare fenomenele monocauzale. Rămân la ceea ce am publicat în 1990, în 1995 şi mai târziu, când am spus că în România securismul a rămas şi face selecţii printre cetăţeni. Chiar recent, un istoric observa detaşat: „continuitatea serviciilor secrete ale statului, de la Siguranţă, la Securitate şi la serviciile de azi, n-a fost niciodată discutată în mod cuprinzător” (Oliver J. Schmitt, România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie, Humanitas, Bucureşti, 2018, p.38). Faptul creează handicapuri României.

În joc intră, însă, pe lângă alte cauze, egoismul intelectualilor. Odinioară Seton-Watson (Eastern Europe Beween the Wars: 1918-1941, 1945) acuza intelectuali brilianţi de la Carpaţi că trădează cauze căutând favorurile şefului. Azi, „brilianţa” este puţină, dar trădarea răspândită. Apărătorii prostocraţiei spun de obicei că ar fi imposibil de stabilit ce înseamnă merit. Ar trebui, aşadar, ca oamenii să se mulţumească cu ce se nimereşte.

Este adevărat, criteriul „merit = inteligenţă (IQ)” nu rezistă, căci mulţi inşi cu IQ ridicat au fost malefici (vezi consemnările psihologului în procesul de la Nürnberg!). Alţii nu sunt în stare să facă ceva. Oricum, inteligenţa nu se reduce la aspectul cognitiv. Criteriul „merit = inteligenţă + pregătire atestată de titluri” constituie un pas spre captarea complexităţii subiectului, dar nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase diplome se ascund lacune. Iar mai nou, diplomele sunt comercializate.

Criteriul „merit = ascensiunea în funcţii în societate” este subminat de faptul că mulţi impostori ajung şefi. Iar între şefi, manageri şi lideri deosebirea rămâne netă.

Criteriul „merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public” nu este fără cusururi. Recunoaşterea publică se obţine şi de către simpli palavragii sau beneficiari ai muncii altora.

Criteriul „merit = pregătire certificată exigent + rezultate prealabile + recunoaştere în dezbatere publică deschisă” este cel mai apt să-i departajeze pe cei merituoşi. Cu un astfel de criteriu se poate ieşi la liman, încât să nu fim condamnaţi să luăm prostocraţia ca fatalitate.

Altfel, mulţi pretind că sunt „titraţi”, „aleşi”, „desemnaţi”, dar nepriceperea, neputinţa şi dezorientarea sporesc mai mult ca niciodată. Prostocraţia nu înlocuieşte alte explicaţii, dar, în România actuală, este explicaţia de primă instanţă. Este limpede însă că nu va fi ieşire din situaţia critică a României de azi fără a face fără reţineri distincţii clare ale valorii pregătirii şi fără a revizui criteriile mobilităţilor pe verticală. Se pierde doar timp cu actualii decidenţi, căci nici nu ştiu şi nici nu au cum să facă mare lucru, dacă nu cumva fac deja rău, sistematic. (Din volumul Andrei Marga, „Viitorul democraţiei”, în curs de publicare)

 

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 15 lei, pe trei luni 42 de lei, pe șase luni 80 de lei, iar pe un an 150 de lei.