Prinţesa Îngerilor. După 50 de ani de exil, a revăzut ţara natală

- Interviu cu Prinţesa Marina Sturdza -

Modestie şi multe proiecte caritabile. Şi-a făcut un scop din ajutorarea copiilor şi a familiilor sărace

Marina Sturdza provine dintr-o familie de domnitori al cărei arbore genealogic merge până la mijlocul mileniului trecut. Povestea familiei sale este marcată de trei nume cu rezonanţă boierească: Sturdza din partea tatalui, Şuţu din partea mamei şi Bragadiru, din partea tatălui vitreg. Familia Sturdza se confundă cu istoria Moldovei din veacurile XVIII-XIX şi, ulterior, cu cea a României moderne. De la vârsta de 3 ani, departe de România, drumul vieţii Prinţesei a trecut prin Elveţia-Franţa-Italia-Canada-SUA-Marea Britanie. Marina Sturdza a crescut în Canada. Victimă a ororilor comuniste, considerată "duşman al poporului", familia Marinei Surdza a emigrat în Canada, graţie unui  program al Crucii Roşii.

Din funcţia de director al UNICEF, şi-a  descoperit vocaţia caritabilă, pe care a exersat-o din plin, odată cu revenirea în România, după 1990.

Patronează: Organizaţia internaţională de caritate <<Hope and Homes for Children>> (activă în 10 ţări); Hospice-ul şi centrul de îngrijire paleativă din cadrul organizaţiei internaţionale "The Hospices of Hope. Medical Support in Romania", organizaţie caritabilă britanică. Membră a consiliului de conducere în mai multe organizaţii neguvernamentale, cum ar fi: "Pro Patrimonio" - fundaţie română ce promovează conservarea pământurilor româneşti şi patrimoniului cu valoare istorică, Centrul de Îngrijire a Copiilor "Sfântul Dumitru", Fundaţia "FARA", Fondul Român pentru Copii şi alte organizaţii caritabile din România şi din Republica Moldova. Este, de asemenea, consultant al mai multor agenţii de protecţie a copilului, active la nivel internaţional. În 1997 a organizat un summit economic la care au participat 400 dintre cei mai mari investitori ai lumii.  

- Sunteţi numită Prinţesa Îngerilor. Există vreo legătură între dorinţa dumneavoastră de a ajuta persoanele aflate în dificultate şi exilul în care aţi fost obligată să trăiţi?

- Nu, nu cred. Când sunt în ţară, sunt total româncă şi mă bucur să fiu prezentă. Totuşi, impresia mea a fost că pot să fiu mai eficace pentru a ajuta România dacă păstrez un picior în Europa de Vest şi în America. Mi se pare că îmi dă un echilibru mai potrivit şi, poate, acces la fonduri internaţionale. Dar, acum, dacă mă gândesc bine, este posibil să fie o legătură,  deoarece am trăit mulţi ani departe de România. Cu toate acestea, ţin foarte mult la ţările în care am crescut şi în care m-am format.

- Deşi vă trageţi dintr-o familie de domnitori - cine n-a auzit de familiile Sturdza, Şuţu - sunteţi o persoană care nu vrea să epateze cu titlul nobiliar moştenit. De ce? 

- Nu cred că numele de familie ar trebui să fie  un motiv pentru a te lăuda în public. Mulţi ani, eu  nu am vorbit despre trecutul familiei mele, preferând să mă remarc mai întâi prin acţiunile mele, rezultatele şi demersurile personale. Întotdeauna am crezut că moştenirea mea este o responsabilitate foarte personală, dar, desigur, că mă bucur foarte mult de admiraţia şi respectul tinerilor români, de dorinţa lor de a-şi cunoaşte adevărata istorie a României, care, din păcate, a fost ştearsă, cu brutalitate, din cărţile de istorie. Este clar că sunt foarte mândră de ce au făcut familiile mele: Şuţu, Sturdza, Bragadiru.

- Cum vedeţi misiunea unei prinţese într-o lume marcată de globalizare, conflicte sociale şi militare, o lume aflată într-o continuă schimbare? 

- Într-adevăr, lumea este marcată de multe schimbări şi multe dintre acestea mi-au marcat viaţa. Dar mi se pare că datoria mea este să respect principiile pe care le-am învăţat de mic copil şi care mi-au marcat atât de profund tinereţea mea. Sper să fac onoare numelor pe care le-am moştenit şi, prin mine, să se păstreze în memorie tot ce au făcut familiile mele pentru  viitorul acestei ţări.

- Despre Prinţesa Marina Sturdza s-a scris că şi-ar fi dorit să lucreze în diplomaţie, dar statutul de diplomat a rămas un vis neîmplinit. Ce v-a împiedicat să accedeţi la o carieră în diplomaţie? 

- Acum, după ce a trecut timpul, nu mai cred că nu mi-am împlinit dorinţa de a fi implicată în diplomaţie. Cred că acest vis a devenit realitate prin munca mea. Prin diverse acţiuni cu caracter internaţional, am reprezentat ţările în care am locuit. Un exemplu poate fi activitatea mea de director adjunct şi de membru de onoare al Camerei de Comerţ Britanico-Române (The British Romanian Chamber of Commerce), organizaţie în care activez de mulţi ani. De asemenea, cred că implicarea mea profundă în acţiuni caritabile desfăşurate în România, Serbia, Bulgaria, Republica Moldova şi în multe alte ţări poate fi asimilată unei activităţi de diplomaţie publică. Nu am putut urma o carieră în diplomaţie dintr-un motiv foarte simplu. Când trebuia să mă înscriu la o universitate, aveam doar vârsta de 15 ani, eram foarte tânără şi, temporar, am renunţat la ideea de a urma o  carieră în diplomaţie. 

- Jurnalismul a reuşit să compenseze lipsa unei cariere în diplomaţie?

- Da, absolut. Mai cu seamă că scriam pentru vreo 30 de publicaţii şi aveam marele noroc să fi învăţat mai multe limbi străine. Deci, puteam să fac interviurile cele mai interesante prin toată lumea. Jurnalismul mi-a oferit prilejul să călătoresc prin multe ţări şi mi-a permis să învăţ, să analizez, experienţă care îmi este extrem de utilă pentru tot restul vieţii.

- Cum aţi văzut România, când aţi revenit pentru prima oară după căderea Cortinei de Fier?

- Eu m-am întors prima oară în 1992. Am venit împreună cu mătuţa mea, Mica Ertegun, care ţinea neapărat să îmi cunosc ţara natală. Până atunci rezistasem, pentru că ştiam că mediul din  care plecasem nu mai exista. Pe de altă parte, în perioada comunismului îmi era teamă să nu fac vreun rău rudelor mele şi prietenilor care rămăseseră în ţară. Prima revenire a fost discretă şi mi-am revăzut familia pe care nu o văzusem de la vârsta de 3 ani. Când am revenit, în 1997, cu marele forum de investiţie, imediat după alegerea preşedintelui Constantinescu, am putut să vad ţara mult mai pe larg şi mai obiectiv. De atunci vin de de cel puţin opt ori pe ani şi îmi face plăcere să văd că se schimbă în bine. Cu toate acestea, mi se pare că guvernul mai are multe de rezolvat. Mă întreb, de ce aşa târziu a început lupta anticorupţie? Impresia mea sinceră este că, în lipsă de modele de comportament, multe persoane au crezut că acţiunile lor necinstite reprezentau o nouă normalitate. Nu pot să-mi explic cum au putut acţiona astfel atâtea persoane care ar fi trebuit să cunoască legile şi să fie conştiente de responsabilitatea care li se acordase.

- Cum credeţi că ar fi arătat acum România dacă ţara nu ar fi avut parte de un regim comunist? Ce opinie aveţi cu privire la revenirea monarhiei în România, mai poate fi o alternativă viabilă?

- Nu cred că ar mai avea vreun rost să speculez despre cum ar fi arătat România fără regimul comunist. Am fost o ţară foarte des invadată de  forţe străine. Este clar, însă, că daunele comunismului au durat chiar după ce acest regim s-a stins. Despre revenirea monarhiei în România, cu tot respectul pentru Regele Mihai, eu nu cred că mai este posibil ca alternativă viabilă.

- Deşi v-aţi petrecut copilăria, adolescenţa, cea mai mare parte a vieţii în străinătate şi, probabil, fără vreo speranţă de a a mai reveni vreodată pe pământ românesc, vorbiţi foarte bine limba română. Care este secretul?

- Da. Deşi pusesem cruce pe orice proiect de revenire în ţară, din respect pentru istoria din care mă trag, deşi departe de ţară, am vorbit româneşte, chiar dacă acasă vorbeam franceza şi germana. Aşa am reuşit să nu uit şi să vorbesc cu uşurinţă limba mea de origine. Totuşi, nu pot ascunde că m-au marcat aceşti ani cât am fost separată de ţară, fiindcă limba mea a rămas total neschimbată, este aceeaşi pe care o vorbeam şi la vârsta 3 ani. Este adevărat că acum mi se pare puţin arhaică...

- În zilele noastre, foarte mulţi tineri cu o pregătire şcolară şi profesională bună, dar şi cei fără nicio calificare, spun că vor să plece şi să nu se mai întoarcă în România. Este emigrarea calea fericirii?

- Într-adevăr, constat şi eu că multă lume are vise puţin suprarealiste despre viaţa din alte ţări. În acelaşi timp, sunt de acord că este foarte bine  ca aceşti tineri să dobândească experienţă profesională şi să cunoască obiceiuri şi culturi de pe alte continente. Dar eu remarc că foarte des, după câţiva ani în străinătate, mulţi dintre ei revin acasă. Părerea mea este că aceste plecări şi reveniri sunt pentru binele României. În acelaşi timp, sper ca aceşti tineri să îşi dea seama, în mod obiectiv, de atuurile incomparabile pe care le oferă România. Eu, de exemplu, mă simt foarte apropiată de această ţară, cu toate că am fost plecată foarte mulţi  ani. Generozitatea şi căldura sufletească a românilor nu pot fi măsurate! Mă gândesc, de asemenea, la serile pe care le petrec împreună cu prieteni; oamenii se apropie mult mai uşor în ţara noastră frumoasă - România, decât în alte ţări. 

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!