Curtea de Argeş - în parfum de romanţă

 Destinul mi-a hărăzit apariţia pe lume în fosta Cetate de Scaun a Argeşului, locul binecuvântat de divinitate pentru a se turna prima temelie politică şi administrativă a Ţării Româneşti. Această aşezare umană cu rădăcini poate milenare dovedite de construcţiile-monumente de patrimoniu rămase moştenire de la vechii voievozi întemeietori de neam, ţară şi datini, a fost leagăn al limbii române, centru al credinţei ortodoxe şi a slujit drept simbol al unităţii naţionale. La Curtea de Argeş pulsează inima şi respiră în voie spiritul protector al ţării prin orice piatră din vechile sau mai noile zidiri şi tot aici îşi pleacă sfios genunchii creştinii atunci când cer Providenţei ocrotire întru slava poporului român. Căci nu este alt loc mai potrivit din lumea asta mare pentru o manifestare mai liberă şi mai sinceră a cucerniciei decât în vechea cetate ce radiază duhul sfinţeniei care i-a animat pe moşii şi strămoşii noştri de-a lungul vremurilor, ajutându-i să treacă peste toate încercările cu care s-au confruntat!...

Istoria de până acum s-a aplecat mai mult asupra vieţii politice a ţării, lăsând pe planul doi, uneori chiar ignorând, aspectele economice, care influenţau direct administraţia şi toate celelalte sectoare. De aceea, mi-am asumat sarcina de a face modeste cercetări asupra aspectelor mai puţin tratate din trecutul acestui oraş, notând observaţiile mele cu speranţa că pe viitor ar putea sluji la întocmirea de către specialişti a unor studii mai ample şi documentate despre acest subiect. Totodată, încerc ca prin modestele mele note să ofer generaţiilor mai tinere imaginea oraşului lor de acum un veac, atunci când totul era altfel, într-o epocă mult mai romantică, în care viaţa curgea într-un alt ritm.

Oraş patriarhal, cu aspect oriental

La începutul secolului XX, Curtea de Argeş râdea la soare prin casele sale curate, văruite, de un alb strălucitor, cu pridvoare şi prispe de pe care se lăfăiau vesele glastrele de flori. Aspectul său era de oraş patriarhal, care - în parte - se prezenta ca unul de inspiraţie orientală, mai ales pe centru. Acolo, cele mai multe case - unele fiind şi acum în picioare - aveau prăvălii la parter, iar la etaj, locuinţe ale patronilor, cu balcoane decorate din belşug cu glastre pline de flori multicolore, de toate neamurile. Prăvăliile erau ridicate binişor de la sol, iar accesul în interior se făcea urcând treptele scărilor din lemn. Acestea porneau de la marginea străzii, care era lipsită de trotuare.

Strada principală era cam singura care merita această categorisire din tot oraşul, pentru că era pavată cu bolovani de râu. Ea pornea din târgul propriu-zis şi se întindea de la Biserica Drujeşti până la Biserica Domnească, ocolind pe Valea Târgului (Valea Doamnei din zilele noastre), ale cărei maluri erau unite printr-un pod solid, construit din lemn. Vâlceaua era plină de mormane de gunoi aruncate alandala de gospodarii care nu se dădeau de ceasul morţii ca să protejeze mediul înconjurător. Circulaţia se făcea în centru pe mijlocul străzii, lăsând loc pe margini trecătorilor pedeştri. Celelalte căi de acces erau uliţe şi drumuri de pământ fie pline de praf, fie de noroi - după cum era vremea. Numele purtate, care le deosebea, erau date după cel al breslelor de meseriaşi majoritari în zonă - Olari, Bătuşari, Damaschin etc. Cele mai bine chivernisite dintre bresle se mândreau cu bisericile ridicate de moşii lor şi gospodărite cu mare şi evlavioasă grijă. Acum mai bine de o sută de ani, la Curtea de Argeş viaţa curgea molcom, departe de lumea dezlănţuită, oamenii se cunoşteau între ei până la al nu ştiu câtelea neam, se respectau mai mult, iar la vremuri de răstrişte, comunitatea ştia cum să strângă rândurile la modul cel mai firesc cu putinţă.

Protipendada

Din punct de vedere social, societatea locală avea o structură piramidală în acei ani. La vârf era intelectualitatea, care alcătuia un grup compact al familiilor care nu priveau cu teamă ziua de mâine şi un altul, cu pretenţii nesusţinute de avere, al celor care făceau eforturi disperate să fie acceptaţi în ceea ce se numea generic "lumea bună". Cel mai respectat personaj în comunitatea locală era episcopul Ghenadie. Înalta faţă bisericească avea o înfăţişare majestuoasă, care ştia să se prezinte în faţa lumii pe care o domina prin aerul său superior, un artist atât la oficierea slujbelor religioase, cât şi în relaţiile interumane. Se purta elegant, înveşmântat în straiele bogate ale cinului său religios şi impunea respect când se deplasa cu trăsura-i falnică, tractată de doi superbi cai negri. Echipajul său de transport ar fi putut rivaliza cu cele mai elegante ale marilor boieri din Bucureşti. Era respectat şi ascultat de obşte, iar din strălucirea sa făcea parte şi tagmei preoţilor de la cele şapte biserici din oraş şi călugărilor de la Sfânta Episcopie. Dintre ei se impuneau prin atitudinea cucernică şi respect faţă de învăţăturile creştine Arhimandritul Gobescu, preoţii Nae, Anghelescu, Drăgănescu (directorul seminarului local), Vasile Scinteiescu, protopopul Căprescu, Şt. Dumitrescu, Ion Cerbureanu, Ion Cristescu, Cărtuţă, diaconii Pretorian şi Oancea. N-ar trebui uitaţi profesorii de la seminarul condus de către preotul Drăgănescu - o figură impunătoare - Tonegaru, Olaru, Ion Dobrescu şi mai ales Matache Protopopescu, figură emblematică a oraşului acelor vremuri, care a purtat pe parcursul întregii vieţi giubeaua, antiriul boieresc cu brâu roşu de inspiraţie turcească, în mare vogă până în preajma Revoluţiei de la 1848, la care s-a renunţat aproape definitiv după cucerirea independenţei României, după războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Tradiţionalistul Protopopescu din Curtea de Argeş şi-a păstrat portul moştenit până în clipa în care a închis ochii, trecând la cele veşnice, fără să se sinchisească dacă era ţinta glumelor sau a curiozităţii celor tineri. 

În oraş erau atunci două şcoli primare - una de băieţi, cealaltă de fete - slujite de institutori dedicaţi meseriei, care nu făceau parte din tagma celor bogaţi, pentru că erau plătiţi destul de slăbuţ. În memoria colectivă au rămas destule nume de dascăli: Munteanu, Matei, Ivăncescu, Corbeanu, Melcescu, Busuioc, Bănescu, Chiţescu (bărbaţi) sau Pănescu, Tonegaru ori Căprescu (doamne).

Justiţia era reprezentată de judecători demni şi distinşi ca Boncea, Ştefu, Dancovici şi avocaţi şcoliţi, buni de gură, joviali, dintre care cei mai căutaţi erau Antonescu, Mumuianu, Iliescu, Mănescu şi Sebastian Nicolescu. Maeştrii baroului n-au renunţat la redingote şi jobenuri decât în vremurile extrem de vitrege, când lumea aşa cum o ştiau s-a schimbat radical, şi nu în bine, pentru majoritatea populaţiei. Poliţia îl avea şef pe expresivul Ilie Uţescu, cel care impresiona în uniforma lui impozantă cu fireturi albe şi sabie, pe care o purta cu impresionantă distincţie.

Primăria avea în frunte oameni de seamă ai comunităţii, angajaţi politic, care se succedau în funcţie de rotaţia la guvernare a partidelor fruntaşe - liberalii şi conservatorii . Dintre cei mai reprezentativi merită amintiţi Sache Nanoescu, Daniil Sterescu, Tonegaru, Toma Popescu, Nae Gheorghiu, Petculescu, Volf, Ioaniu.

Oraşul avea şi spital, condus de medici ca Ionescu, apoi Stoenescu (şcolit la Paris, de unde se întorsese cu nevastă franţuzoaică, înalt, elegant, distins, din vârful firului de păr creţ şi până la cel al ghetelor elegante, de firmă - cum am spune astăzi). Nu lipsea nici farmacia aflată în proprietatea lui Volf, un tip plin de viaţă, sentimental, aprig politician liberal, care turbase de nervi când conservatorii îl învinuiseră de practici necurate. Mai precis, fusese acuzat că obişnuia să amestece chinina cu cretă!

Lumea afaceriştilor

Aceasta forma al doilea strat social, alcătuit din oameni care încercau să-şi facă loc prin avere în clubul select al celor aflaţi la vârful societăţii locale. Negustorimea se plasa pe o treaptă ierarhică inferioară celei ocupate de intelectualitate. Mulţi dintre comercianţii acelor vremuri se ridicaseră din rândul foştilor băieţi de prăvălie, remarcaţi de jupânii lor pentru cinstea şi sârguinţa în muncă prin care se departajaseră de ceilalţi colegi. Pe unii, negustorii bătrâni îi acceptaseră ca gineri şi continuaseră sub ochiul socrilor activitatea familiei, dar cei mai mulţi moşteneau brăţara de aur a meseriei de la părinţi. Starea averilor lor putea fi judecată după imobilele pe care le stăpâneau, după prăvăliile pe care le ţineau şi, desigur, după cifra de afaceri, care mai mult era bănuită decât certificată, căci erau şi afaceri mai puţin cunoscute, protejate - pe cât posibil - de impozitare. Dintre negustori se remarcau Ion Ştefănescu-Goangă, Nae Nicolau, Zamfir Ştefănescu-Goangă, N. Petculescu, Ion Boncan, Toma Popescu, Dumitru Băncişor, Alexandru Teodoriu sau Toma Bandoc.

Meseriaşii acopereau necesităţile de consum şi nu numai, iar aria activităţilor era diversă. începând cu cizmarii, tăbăcarii, continuând cu croitorii şi olarii şi sfârşind cu frizerii. Din acest grup nu s-au remarcat personaje semnificative, dacă-l exeptăm pe Ghiţă Frizeru', cel care transformase locul de muncă în adevărat club al bărbaţilor eleganţi, devenind un adevărat depozitar al istoriilor picante şi secretelor oraşului - într-un cuvânt, un tip fabulos de hazliu când se lăsa convins să deschidă robinetul poveştilor. În mod evident, acum un veac, comerţul cu produsele micilor ateliere meşteşugăreşti era în suferinţă, iar proprietarii lor trăiau mai mult de pe urma urma proprietăţilor funciare. S-ar putea spune că aceştia duceau traiul ţăranilor care dispuneau de ceva pământ pentru a face agricultură de subszistenţă, ca şi bătrânii lor. 

"La vie en rose"

Oraşul trăia ca în secolul al XIX-lea până la apariţia căii ferate şi a Gării Regale. Din păcate, nu dispunea de legătură cu zonele situate la nord, unde se dezvoltaseră exploatări forestiere. Civilizaţia pătrundea greu spre acest capăt de lume, dar vizionarii începeau să-i simtă apropierea. La Curtea de Argeş, în centru, apăruse cafeneaua (Gazinul), unde Marin Dumitrescu oferea cafea la filigran domnilor cu gusturi subţiri şi un ceai nemaipomenit pentru doamne şi domniţe. Destul de repede acolo a început să bată inima "cremei" urbei. Era de bon ton să fi văzut la cafenea, astfel că protipendada ajunsese să se călce pe picioare ca să joace tabinet, dardăr şi alte jocuri de cărţi la modă sau "ca să pună ţara la cale..." Printre aceştia se regăseau şi persoane care deşi nu se puteau înscrie în rândurile intelectualităţii, se bucurau de o deosebită consideraţiune datorită suprafeţelor de pământ deţinute în proprietate sau luate în administrare - moşieri şi arendaşi - precum Vasile Ştefănescu, Piţurcă (moşier de la Corbeni), Costache Naum, Dincă Popescu, Grigore Teodoriu sau Niţă Bandoc. 

Doamnele argeşence ale începutului de veac XX

Doamnele acelor vremuri aveau mentalităţi diferite de cele ale unora dintre urmaşele din timpurile noastre. Mândria lor era să fie recunoscute ca gospodine pricepute, soţii bune, respectabile, care ţineau la distincţia clasei din care făceau parte cu mai multă stricteţe decât bărbaţii. Cochete, încercau să ţină pasul cu moda, fudulindu-se cu pălării aduse de la Piteşti, cu rochii lungi, cu trenă, care lăsau să se întrevadă provocator ghete cu toc înalt ca nişte cizmuliţe fine, încheiate cu şiret special până sus. Bijuterii fine din aur puneau în valoare gâturi, din care nu arătau toate ca de lebădă. Faptul că nu aveau decolteuri generoase era în avantajul unora... Eleganţa purtărilor, naturală sau deprinsă prin şcoli speciale constituia un avantaj şi motiv de mândrie, căci nu oricine ştia cum să manevreze cu artă cozile rochiilor astfel încât să-şi expună picioarele atât cât trebuia pentru a înflăcăra imaginaţia unor Casanova sau Don Juani de provincie. Femeile din acele vremuri erau împărţite în trei mari categorii, fiecare cu denumirea ei specifică: doamnele din high-life erau cucoane, nevestele de negustori - jupânese, iar celor din personalul de serviciu, din categoria slugilor, li se spunea pur şi simplu ţărănci.

Din grupul cucoanelor s-au păstrat peste timp destule nume - Marghioala Frunzescu, Constanţa Sterescu, Joiţa Nanoescu, Filofteaia Protopopescu, Lina Ştefănescu Piţurcă, Eugenia Dinică Popescu, Zinca Ivănceanu, Eufimiţa Ştefănescu-Goangă, Filofteia Popescu, Mariţa Teodoriu, Siţa Ioniţă Popescu, Lina Dobrescu, Elena Preoteasa. Să remarcăm sonoritatea unor nume feminine parcă dispărute din nomenclatorul zilelor noastre... Dumnealor erau proprietarele celor mai frumoase şi mai bine aranjate şi gospodărite case din Curtea de Argeş, în care n-ar fi avut reţineri să intre nici măcar înalţii demnitari ai statului sau chiar capetele încoronate, obişnuite cu palate şi castele, Şi nu este o simplă figură de stil, căci Carol I şi Elisabeta, veniţi la sfinţirea Mănăstirii Argeşului, după restaurare, şi-au stabilit reşedinţa temporară în casele primarului de atunci, fiind oaspeţii familiei Constanţa şi Daniil Sterescu!

Jupânesele se înveşmântau în costume orăşeneşti, dar mult mai simple, fără trene şi cozi, fără tocuri înalte la ghete, abordând o ţinută mai modestă, în ton cu posibilităţile lor materiale şi ferindu-se ca de foc să nu deranjeze cucoanele, care greu iertau afronturile. Ele purtau scurteici din blană de vulpe, iar pălăriile la modă le înlocuiau cu câte un tistimel sau bariş împletit cu coadă. La slujbele religioase din biserici, locul lor era în spatele cucoanelor, precedând ţărăncile. Deci, fiecare îşi cunoştea locul în societate - ca să nu spunem lungul nasului!

Nu se cuvine să-i uităm pe ţărani, dintre care unii se remarcau prin ocupaţiile lor şi prin isteţimea cu care îşi depăşeau condiţia socială, acumulând averi ce-i transformau în ţinta multor invidii şi bârfe. Fruntaşi remarcaţi din această categorie erau Marin Chiriţă, Grigore Teodorescu, Marin Puzea, Nică Olteanu, Miţă Avramescu, Marin al Florii, Gheorghe Jigăraru, Nică Trandafir şi alţii. 

Pe drumuri praf

Legătura cu capitala judeţului, oraşul Piteşti, de unde se aproviziona cu multe mărfuri, se făcea zilnic cu poştalionul, care purta şi corespondenţa, inclusiv cea oficială. Pentru cei ce nu cunosc termenul, este vorba despre o trăsură mai mare, solidă, cu suspensie pe arcuri, acoperită cu dril, tractată de un echipaj format din cinci cai, doi înaintaşi şi trei rotaşi. Vehiculul avea trei locuri pe capră, deasupra sacilor cu grăunţe pentru cai - pentru vizitiu şi conducător, care se aşezau cu faţa spre oişte, plus încă o persoană, antreprenorul - iar în interior avea alte trei locuri în spate, cărora li se adăuga o băncuţă, pe care se puteau aşeza alţi trei călători. La spate, poştalionul avea codârla, un şuşleţ unde se punea fânul pentru cai, bagajele mai grele şi, la nevoie, se mai puteau aşeza unul sau doi călători grăbiţi ori mânaţi de nevoi să ajungă la Piteşti, dar care nu avuseseră loc în interior. Bagajele uşoare se puteau aşeza pe acoperiş, unde erau legate cu grijă, ca să nu cadă pe drum şi să se piardă. 

Durata unei călătorii între Curtea de Argeş şi Piteşti era între cinci şi şase ore, căci se făceau opriri la fiecare primărie aflată în cale, de unde se preda sau se lua corespondenţa, dar şi la mare parte din cârciumile întâlnite în drum, unde călătorii îşi mai potoleau setea provocată de căldura şi praful verii ori se încălzeau în sezonul rece. Conducătorul şi antreprenorul acestei diligenţe erau figuri emblematice, ca Micodoiu. Un om mic, scund, gras, îşi purta cu mândrie uniforma şi chipiul pus şmechereşte pe-o sprânceană şi se fudulea cu barba lui stufoasă ce-i încadra figura roşcovană din care răsărea un zâmbet larg, de iubitor al plăcerilor vieţii. Tipul era mare meşter în a potoli nerăbdarea călătorilor grăbiţi să ajungă la destinaţie, îmbinând o amabilitate deosebită cu glumele ce iscau şi menţineau buna dispoziţie. 

Bogaţii oraşului nu apelau la poştalionul-diligenţă, căci aveau propriile trăsuri elegante, produse de ateliere din ţară sau aduse din străinătate, trase de cai ardeleni sau de alte rase, care de care mai arătoşi. Echipajele acestea dădeau o idee asupra averilor stăpânilor şi reprezentau adevărate blazoane pentru cei mai mulţi dintre ei. Nu lipseau nici trăsurile de piaţă, care acopereau nevoile celor cu "obrazul subţire", intelectualitatea ceva mai strâmtorată, dar şi ale negustorimii. Birjari vestiţi din această categorie erau în acele vremuri Gheorghiţă Moise, Dănilă Popescu, Florea Vulcan din Bătuşari sau Manole Dinescu.

"Ţine-o pe do, ţine-o pe re/ Ţine-o într-o petrecere!..."

Viaţa publică a societăţii locale nu prea exista în afara cafenelei şi a cârciumilor. Existau însă şi unele excepţii. Sindrofiile unor cucoane, unde se practicau în draci jocurile de cărţi, precum tabinetul în patru pe boabe de porumb sau lotonul erau cele mai frecvente. Combinaţiile şi invitaţiile la astfel de evenimente locale se făceau îndeobşte duminica, după ieşirea de la slujbele bisericeşti. Cucoanele se vizitau acasă, după ce luau anafura la biserică, pe bază de invitaţii reiterate potrivit rânduielilor stabilite şi respectate şi se delectau cu dulceaţa şi cafeaua combinate cu dezbaterea micilor bârfe din oraş. Odată "încălzirea" făcută, se aşezau la jocurile de cărţi, timp în care slujnicele le serveau boabe de porumb fierte, frumos înflorite, în zeama lor îndulcită cu zahăr, peste care se presăra nucă pisată. Halvaua turcească şi sarailiile se bucurau de mare preţuire în rândul cucoanelor din Curtea de Argeş în acele vremuri romantice. Şi uite-aşa se scurgeau apăsătoarele luni ale iernii, până la Mucenicii care erau cap de primăvară şi prin gospodării începea curăţenia, pentru a se întâmpina cum se cuvenea Sfintele Paşti. Gunoaiele strânse se dădeau pradă focului, spre bucuria copiilor care săreau peste flăcări, pentru a se curăţa de rele, potrivit vechilor credinţe.

Ziua de 1 Mai, fără a fi oficial sărbătoare, avea alte tradiţii de petrecere. Argeşenii asociaţi pe familii sau amiciţii ieşeau cu căţel, cu purcel, la iarbă verde, la zăvoi, deşi nu se folosea altfel decât accidental termenul englezesc de "picnic". Acolo se făceau chefuri grozave cu lăutari vestiţi. Vestitul Nae Cobzaru cu banda (formaţia) lui bucura sufletele petrecăreţilor cu vechi cântece precum "Şapte gâşte potcovite/ Au plecat să se mărite", "Suspine", "Călugărul din vechiul schit" şi multe altele, vesele sau triste, aşa cum e şi viaţa oamenilor cu clipe mai bune şi altele ce merită mai degrabă să fie uitate...

Bâlciurile anuale erau în număr de două - la Sf. Maria şi la Sf. Dumitru. Târgurile erau bogate, căci negustorii locali aveau concurenţă serioasă din partea celor de la Piteşti, Rm. Vâlcea şi chiar Bucureşti, care se întreceau să aduc sodom de mărfuri cu care să ia ochii cumpărătorilor naivi şi să se întoarcă la casele lor cu profit frumos. Bâlciurile acestea erau prilej de întâlnire pentru toată suflarea omenească de pe cele patru văi de râuri din zonă. Din satele de sub munte sau din cele de câmpie veneau ţăranii înveşmântaţi în mândrele şi pitoreştile lor straie populare moştenite din bătrâni. Se încingeau hore ameţitoare în care rangurile nu mai contau atât de mult, iar peisajul multicolor oferea icoana românismului regiunii. De multe ori la astfel de evenimente se puneau la cale şi viitoare căsătorii între tinerii satelor şi nu numai.

Copiii orăşenilor aveau aceeaşi libertate de mişcare în spaţiu ca şi cei ai ţăranilor, pentru că în vremurile acelea, Curtea de Argeş era un sat mai mare, dar cu pretenţii justificate de superioritate, chiar dacă avea rangul de comună. Numai că tânăra generaţie ridicată din curţile târgoveţilor nu era cocoşată de muncă de la vârste fragede, cum se întâmpla cu cea de la sate, având posibilităţi mai mari de a se bucura de copilărie. Jocurile lor preferate erau ţurca, poarca, arşicele, şotronul, hoţii şi vardiştii - ca să amintim numai pe cele mai cunoscute. Din acest peisaj n-ar trebui să lipsească evocarea seminariştilor care, cu ocazia Crăciunului, îi încântau pe argeşeni cu jocul "Vicleimului".

Primii douăzeci de ani ai veacului trecut

Argeşenii vârstnici se ocupau cu mare grijă de viitorul copiilor, neprecupeţind cheltuielile pentru a-i trimite mai departe la şcoli, după ce înţeleseseră că lumea era în plină schimbare şi se rupea tot mai decis de trecut. Orientarea lor corectă a dat roade, căci destui argeşeni şcoliţi au ajuns să ocupe funcţii înalte în stat, ca Gheorghiţă Ştefănescu-Goangă, Mihalache şi Costică Drujan, toţi feciorii preoţilor Drăgănescu şi Căprescu, Florian Ştefănescu-Goangă, Vasile Vâlsănescu, Gheorghe Gheorghiu, Alexandru Popilian, Jan Pandele, I. Constantinescu-Pion, cărora li s-au adăugat fete care au făcut frumoase cariere didactice - Dina şi Caliopi Olănescu, Victoria Gheorghiu şi Constanţa Danielescu.

Perioadele de vacanţe mari îi readuceau pe studenţi la casele lor, iar tinereţea şi entuziasmul lor, pofta de viaţă şi ideile proaspete, chiar revoluţionare - scandaloase pentru unii, motiv de lungi dezbateri pentru majoritate - dădeau un suflu de viaţă nouă oraşului care se căpăta înfăţişare mai aproape de cea a capitalei Bucureşti, de Occident, decât de Orientul căruia îi fuseseră tributari bunicii. Petrecerile lor erau modeste, morale, generate de sentimente pur prieteneşti şi ţinute în frâu de constrângeri materiale. După ce unii argeşeni au ajuns în funcţii de responsabilitate în structurile statului, au dovedit că n-au uitat de unde au plecat şi oraşul natal a început să progreseze. Iar un prim semn a fost dat de calea ferată şi de caii de foc care i-au înlocuit pe cei ce trudeau la diligenţe pe drumurile prăfuite sau pline de glod ori zăpadă. Comerţul a primit imboldul necesar pentru a înflori prin legăturile mai rapide făcute cu trenul cu regiunile ţării şi apoi şi cu punctele comunale, spre care s-au întins liniile "mocăniţei" în perioada următoare. Determinantă în acest sens a fost punerea în exploatare a pădurilor, scop în care au fost aduşi specialişti străini să lucreze la firma "Vesel" - una dintre primele de profil. Aşa a început să apară o lume nouă, cu alte obiceiuri la Curtea de Argeş.

Regele Carol I a fost încântat de aceste locuri după primele vizite, astfel că a poruncit să i se ridice palat în curtea Mănăstirii Argeşului, unde a ales să fie locul de veci al familiei regale a României. Suveranul îşi făcuse obiceiul să vină la vânătoare prin munţii din nordul judeţului nostru, astfel că ajungea destul de des la Curtea de Argeş, unul dintre oraşele dragi sufletului său. Era însă numai un început, care a continuat mai ales după încheierea Primului Război Mondial, în hotarele României Mari, sub domnia lui Ferdinand I. Viaţa comunităţii s-a înviorat, au apărut şcoli noi, care au crescut elemente viguroase şi independente, iar oraşul a devenit garnizoană pentru un divizion de artilerie. Avântul economic a dus la diversificarea afacerilor mănoase, la dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, iar noile averi au făcut să se ridice clădiri noi, moderne, dintre care se remarca aceea a Seminarului Neagoe Vodă, rod al străduinţei vrednicului său conducător, preotul Mihai Chiriţă, fiu de moşnean argeşean. S-a înfiinţat liceul de fete şi gimnaziul de băieţi, care era găzduit într-un local impozant propriu, pe care mai apoi Universitatea din Cluj şi l-a asumat, clădind un imobil somptuos destinat cursurilor de vară. Nobilul gând românesc al rectorului Florian Ştefănescu-Goangă de a uni cultural inimile celor două provincii româneşti, Ţara Românească şi Ardealul - prin capitalele lor, Curtea de Argeş şi Cluj, s-a împlinit numai după edificarea României Mari, pecetluită prin actul istoric de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Prima capitală a unui stat feudal independent românesc pulsa revigorată de noile şcoli, care pregăteau meseriaşi, specialişti în agricultură sau cântăreţi bisericeşti. Instituţiile respective au fost conduse de oameni de valoare, ce se bucurau de prestigiu în domeniile lor, veniţi din alte părţi ale ţării, care au adus cu ei alte obiceiuri şi mentalităţi preluate apoi de către localnici. Acestea au dus la întărirea legăturilor culturale şi la eficientizarea actului educaţional. Asemenea schimbări de mentalitate n-au fost întru totul benefice, căci nevoia de progres nu putea fi împlinită fără puterea banului, care a început să supună multe suflete, cu consecinţele malefice de rigoare, câtă vreme vechile precepte morale erau trecute pe planul doi. Viaţa comunităţii a început să fie dominată de ideea că scopul scuză mijloacele, prin care s-a deschis cutia patimilor de tot felul, care au destrămat vechile legături, inclusiv cele de prietenie, netezind calea invidiei, urii şi a  concurenţei sălbatice specifice capitalismului vorace. Moda capricioasă se schimba în funcţie de sezon, iar petrecerile fără frâu, frivole, ca şi jocurile de cărţi pe sume mari, bârfele de cafenea şi sindrofii - cu sau fără temei - au început să fie considerate chic, ca la Bucureşti sau prin alte oraşe mari. Practic, oraşul nu mai era al argeşenilor, căci legea o făceau cei proveniţi, veneticii, cum erau numiţi peiorativ de către tradiţionaliştii care priveau cu jale la schimbările care făceau de nerecunoscut urbea Basarabilor...

Curtea de Argeş după 1920

Până la izbucnirea primului măcel mondial, oraşul nostru rămăsese o oază de linişte. Lucrurile nu se schimbaseră radical nici în perioada de neutralitate de doi ani zile. Deşi linia ferată care făcea legătura între Curtea de Argeş şi Piteşti era funcţională, zona noastră nu luase cine ştie ce avânt economic. Pe lângă vechile afaceri, apăruse Societatea Forestieră "Arif", care avea o putere economică semnificativă şi dădea de lucru multor oameni, mai exista acel divizion de artilerie, magazine şi ateliere meşteşugăreşti. Politicienii de la Piteşti îi considerau pe argeşeni "buni de vot" şi atât, neavând cine ştie ce interes ca să dezvolte zona. Aşa cum se întâmplă şi în vremurile noastre, veneau în campaniile electorale cu promisiuni care de care mai atrăgătoare, iar după alegeri nu mai erau de văzut în următorii ani sau până la alt exerciţiu democratic. La Curtea de Argeş, mare şef politic era primarul, care se mulţumea cu funcţia ce-i aducea leafă frumuşică fără prea multă bătaie de cap, trăsură la dispoziţie, om de serviciu bun la toate, gata să-i îndeplinească ordinele şi sacaua cu care se căra apă unde decidea marele om că era nevoie. Cum militarii erau un grup compact important, ce nu putea fi ignorat în comunitate, a apărut un cerc cultural care le era destinat, deschis şi lumii bune a oraşului, unde se petrecea foarte bine, elegant şi civilizat. În perioada 1916-1918, după intrarea ţării în război, activitatea acestui aşezământ a fost temporar suspendată. Schimbarea intervenită în politică prin înlocuirea sistemului de vot cenzitar, după război, cu cel direct universal, a permis apariţia în prim-planul scenei a unor elemente viguroase, din popor, între care s-au evidenţiat învăţătorii şi preoţii, inclusiv din mediul rural, care au intrat în noile partide politice. Şi n-au întârziat să fie remarcaţi, unii ajungând în Parlament sau în funcţii importante de stat. A fost momentul de la care Curtea de Argeş s-a înscris definitiv pe calea dezvoltării. Pe lângă şcolile de fete şi băieţi, Seminarul Teologic şi Regimentul 15 Artilerie şi spitalul care-şi măreşte capacitatea, se înfiinţează Casa de asigurări sociale şi diferite cooperative de producţie sau de consum şi bănci care se întreceau în oferirea de credite avantajoase pentru dezvoltarea de noi afaceri. Piaţa locală se dezvoltă vertiginos, apar oboarele şi târgurile săptămânale de animale, hala de carne şi pieţarii diversifică gama produselor alimentare oferite spre vânzare, iar folosirea pe scară tot mai largă a autovehiculelor dă un nou impuls transporturilor rutiere de material lemnos, de mărfuri, dar şi de călători, deşi trenul rămânea încă cel mai popular mijloc de deplasare pentru oameni.

Oraşul este înzestrat cu străzi pavate cu piatră cubică, mărginite de trotuare care fac să dispară scările din lemn de la intrarea prăvăliilor, cu o piaţă publică mărginită de un scuar micuţ, cochet (existent şi în vremurile noastre), şi, ca semn al civilizaţiei, ajunge să fie iluminat electric şi dotat cu reţea de alimentare cu apă potabilă. Imaginea de oraş patriarhal-oriental se ştergea pe zi ce trecea... Veneticii cu funcţii oficiale îşi arogă fără prea temeiuri prea solide meritele modernizării urbei, ceea ce nu-i face foarte populari printre băştinaşi. Boierii de altădată îmbătrâniseră, sărăciseră şi priveau cu ochii înceţoşaţi de nostalgii cum dispărea lumea pe care o ştiau, în timp ce copiii lor se pierduseră prin lumea asta mare şi plină de tentaţii. Nici bâlciurile nu mai aveau bogăţia şi strălucirea de altădată. Meşteşugarii şi chiar ţăranii învăţaseră să-şi vândă mai bine produsul muncii şi nu mai aşteptau târgurile anuale, negustorii asociaţi îşi modificaseră şi ei strategiile comerciale şi preferau să-şi vândă mărfurile direct din prăvălii, reducând şi chiar evitând deplasările la evenimente anuale. Banul se obţinea parcă mai uşor şi circula mai repede, în conformitate cu noul ritm prosper al vieţii social-economice, care s-a menţinut până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial...

Bibliografie: Florian Constantinescu - "Obştea moşnenilor argeşeni" (Tipografia Traian Moscovici, Piteşti); Nicolae Costilă - "Amintirile unui comisar de poliţie" (1982, Editura PRISMA); "Calendarul Eparhiei Argeşului - 1944" (Editura Sfintei Episcopii a Argeşului).

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!