Scriitorii dizidenţi, un adevărat pericol pentru puterea instaurată în 1990

# Interviu cu Ana Blandiana - scriitoare şi luptătoare pentru libertatea civică

Ana Blandiana este numele literar al Otiliei-Valeria Coman, născută la Timişoara pe 25 martie 1942. Este membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie "Stephane Mallarme" şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). Are o carte de vizită impresionantă: "Doctor Honoris Causa" al Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca, autoare a 26 de cărţi publicate în limba română şi a 60 de volume publicate în 26 de limbi. Înainte de 1989, dizidentă şi apărătoare a drepturilor omului, Ana Blandiana a avut curajul să-l înfrunte prin declaraţii publice pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. Este fondatoare şi preşedinte al Academiei Civice. Sub egida Consiliului Europei, la propunerea poetei Anei Blandiana, la Sighet a fost înfiinţat "Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei". Memorialul este administrat de Fundaţia Academia Civică.

Diabolizarea noţiunii de identitate naţională

“Când o societate încetează să-şi mai respecte definiţia şi valorile, dispare din istorie.”

- Dosarul Revoluţiei se află din nou pe biroul procurorilor. Vom afla dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat? Ce aşteptări aveţi?

- Minciuna existenţei teroriştilor şi chemarea minerilor împotriva Pieţii Universităţii sunt păcatele fondatoare pe care se sprijină, de mai bine de un sfert de secol, societatea românească, o societate care nu are cum să se reconstruiască în mod corect atâta timp cât nu va ieşi de sub blestemul acestor crime pe care le cunoaşte toată lumea, cu excepţia Justiţiei. Cele două procese închise de autorităţile române au fost redeschise prin hotărârea repetată a Tribunalului de la Strasbourg. Dacă şi de data aceasta statul român va prefera să plătească penalizări enorme decât să lase adevarul să fie consfinţit juridic, înseamnă că întreaga integrare euro-atlantică rămâne, în ceea ce ne priveşte, doar o formă fără fond!

- Ce ne puteţi spune despre condamnarea comunismului în Parlamentul României şi în Parlamentul European? 

- Şi într-un loc, şi în altul a fost vorba doar de enunţarea unor adevăruri teoretice; e adevărat că în Adunarea Parlamentară de la Strasbourg ele au fost votate, în timp ce în Parlamentul României au fost huiduite. Nu au fost, nici într-un loc, nici în altul, hotărâte măsurile practice care ar fi putut să ducă la exorcizarea răului, aşa cum s-a petrecut, după război, în cazul nazismului.

- De ce a dispărut o parte a societăţii civile, cea mai activă în anii '90? Vedeţi posibilă apariţia unei mişcări civice de genul Alianţei Civice?

- Dispariţia Alianţei Civice a fost efectul a două dintre realizările ei: crearea unui partid politic care să-i poarte numele şi victoria în alegeri a Convenţiei Democrată. Din păcate, Partidul Alianţei Civice s-a dovedit, în cel mai scurt timp, că nu este al Alianţei Civice, nu numai în sensul că rupsese orice legătură cu organizaţia căreia îi datora apariţia, ci şi că s-a dezis de ideile acesteia, pe care ar fi trebuit să le ducă în politica propriu-zisă. În ceea ce priveşte victoria electorală din 1996, aceasta a adus la conducerea ţării o echipă de neprofesionişti într-ale puterii, oameni care nu conduseseră până atunci mai mult decât nişte catedre universitare şi care n-aveau cum să înfăptuiască transformarea unei foste dictaturi într-un stat de drept, când ţara era stăpânită de o reţea de putere veche de zeci de ani. Nu le-am reproşat că nu au reuşit, le-am reproşat că nu s-au priceput nici măcar să încerce. Acestea două au fost motivele care au distrus entuziasmul şi speranţa, care au fost trăsăturile esenţiale ale marii organizaţii care fusese Alianţa Civică şi care, asemenea Pieţii Universităţii din care a luat naştere, rămâne în istorie ca un exemplu că forţa Binelui stă în masochismul acesteia (nu cere nimic pentru ea însăşi) şi este direct proporţională cu încăpăţânata convingere că Răul poate fi învins. O altă Alianţă Civică nu are cum să mai apară, nu numai din cauza depresiei generale, şi mă refer nu la ţară, ci la lume, dar şi din cauză că societatea civilă a devenit între timp un organism mai degrabă tehnic, dominat de stihia "political correctness".

Înainte de decembrie 1989, cultura era o formă de supravieţuire

- Înainte de decembrie 1989, românii aveau o mare admiraţie faţă de intelectuali, de scriitorii dizidenţi. Ce s-a întâmplat în societatea românească de s-a ajuns acum la o repudiere a intelectualilor?

- Înainte, cultura era şi pentru cititori, nu numai pentru producătorii ei, o formă de supravieţuire. Rezistenţa prin cultură era o modalitate de a nu te stinge, de a rămâne viu din punct de vedere intelectual, sufletesc şi, uneori, şi moral. Acum este repudiată cultura însăşi şi abia apoi intelectualii. De altfel, cei pe care îi numiţi scriitorii dizidenţi (ceea ce, poate, este o formulă puţin exagerată) au reprezentat ca lideri de opinie un adevărat pericol pentru puterea instaurată în 1990, care i-a transformat în ţinte ale tuturor calomniilor, insultelor şi manipulărilor, de multe ori atât de absurde încât părea imposibil să fie crezute. Şi totuşi...

- În discursul susţinut cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj, aţi spus că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la finalul Imperiului Roman. Ce ar trebui să înţeleagă elevul, studentul, publicul larg?

- Că atunci când o societate încetează să-şi mai respecte definiţia şi valorile, dispare din istorie. Romanii nu au fost învinşi de popoarele migratoare pentru că erau mai slabi din punct de vedere militar decât ele, ci pentru că erau mai slabi de înger decât ele. Nu-şi mai cunoşteau zeii, nu-şi mai iubeau tradiţiile, nu-şi mai respectau cultura, nu-şi mai aminteau eroii, nu voiau decât să trăiască din ce în ce mai bine - panem et circenses. Nu e nimic nou sub soare.

Viitorul nu va mai aparţine naţiunilor, ci conglomeratelor de naţiuni

- O Europă lărgită, fără graniţe. O Europă ai cărei cetăţeni se bucură de libera circulaţie a persoanelor şi a capitalului. Dacă la acest tablou mai adăugăm şi fenomenul accentuat al globalizării, se mai poate vorbi despre patriotism, de identitate naţională?

- Diabolizarea noţiunii de identitate naţională prin regulile corectitudinii politice a dus la situaţia absurdă în care istoria a devenit o dexteritate abia tolerată în programele şcolare, iar generaţiile noi nu mai ştiu de unde vin şi încotro se duc; mă refer la europeni, pentru că islamicii ştiu foarte bine că vin din sharia şi se duc spre Germania. La Memorialul din Sighet este pe un perete o frază a lui Maniu de prin anii '30 în care spunea că viitorul nu va mai aparţine naţiunilor, ci conglomeratelor de naţiuni. Dar conglomerate de naţiuni nu însemna această pastă rezultată din trecerea popoarelor prin maşina de tocat tradiţii şi definiţii culturale, ci punerea la un loc în pace şi înţelegere a diferitelor culturi şi tradiţii. În aceste condiţii cred că avem datoria să fim patrioţi, adică apărători ai propriilor valori, fiecare pentru ţara lui şi toţi la un loc pentru Europa.

Memorialul de la Sighet, o formă de exorcizare a trecutului

- Numele dvs. este asociat cu proiectul "Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei" de la Sighet. Care este mesajul transmis de Memorial pentru generaţiile care vor veni?

- Că numai descoperind trecutul putem descoperi şi reziduurile lui din prezent, care ne împiedică să înaintăm spre viitor. Şi, mai ales, că numai înţelegând cine am fost, putem şti cine suntem şi putem visa cine vrem să fim. Memorialul de la Sighet este o formă de exorcizare a trecutului prin cunoştere şi prin înrădăcinare în suferinţele lui şi, în acelaşi timp, o formă de solidarizare a generaţiilor, prin preluarea de către tineri a patrimoniului suferinţei părinţilor lor. Pentru că suferinţa, care a fost întotdeauna principala materie primă a culturii, este un patrimoniu.

- Până acum, a venit la Memorial vreun torţionar, ca să-şi exprime regretul faţă de cei care au murit în închisorile comuniste, faţă de urmaşii acelor victime?

- Ce întrebare!... Îmi aminteşte de prima expoziţie despre Memorialul Sighet, care a avut loc la Frankfurt în 1999 şi a fost deschisă printr-un dialog între mine şi Dr. Joachim Gauck, cel ce avea să devină preşedintele Germaniei şi era atunci organizatorul extraordinarei instituţii de prelucrare a trecutului fostei Germanii de Est. Referindu-se la diferitele forme de depăşire, după analizare, a trecutului, el a vorbit despre situaţia din Africa de Sud, unde Episcopul Tutu convinsese albii vinovaţi să ceară iertare negrilor în întruniri publice. Şi ţin minte cum, în timp ce germanii din sală ascultau serioşi, românii începuseră să zâmbească, încercând să-şi imagineze situaţia suprarealistă în care un securist urcat pe o scenă ar fi putut spune "Sunt vinovat!". Nu, nimeni nu şi-a recunoscut vina şi nu şi-a exprimat regretul. De altfel, erau prea ocupaţi să lupte în campanii electorale, cerând votul, şi uneori chiar primindu-l, fostelor lor victime.

- În urmă cu foarte mulţi ani, scriaţi despre poporul român că "n-aude, nu vede, nu înţelege...". Este aceasta o particularitate a poporului român (cum se lasă a se înţelege) sau este una dintre consecinţele educaţiei dedicate "omului nou" din comunism şi din post comunism? După 28 de ani de la înlăturarea regimului ceauşist, s-a schimbat ceva?

- Era vorba despre poporul format din copiii născuţi de mame împotriva voinţei acestora. După mai bine de un sfert de secol s-au schimbat multe lucruri în bine, unele din cauza integrării europene, altele din cauza schimbării generaţiilor sau pur şi simplu a înaintării în timp. Ceea ce nu s-a schimbat, este clasa politică, parte a unei reţele care acoperă ţara de mai  mult de un sfert de secol. Ceea ce face ca -  deşi nivelul de înţelegere politică a populaţiei creşte, când ajung la vot - oamenii să nu aibă cu cine să voteze şi să fie obligaţi mereu să aleagă între mai multe rele de dimensiuni diferite. Să sperăm că următoarele alegeri vor fi în stare să ofere electoratului şi opţiuni noi, aparţinând tinerelor generaţii.

- Ce gânduri aţi dori să le transmiteţi românilor din interior şi din afara graniţelor? 

- Gândurile mele sunt în cărţile mele.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!