Editorial AMOS NEWS - Capcana recensământului
Ultimul recensământ al populaţiei României, extrem de controversat, a avut loc în 2011, când puterea executivă era deţinută de PDL, iar premier era Emil Boc, marioneta lui Traian Băsescu. Începând de atunci, românilor le sunt comunicate în mod oficial de către diferite autorităţi fel de fel de cifre aiuritoare. O mega-jonglerie statistică, transformată într-o mega-escrocherie politică, premisă pentru falsificarea tuturor alegerilor.
Atunci când te joci cu satistica, o operaţiune de tip criminal, poţi demonstra de pildă că la un referendum pentru demiterea unui preşedinte nu s-au prezentat suficient de mulţi cetăţeni la vot. Şi, deşi în realitate populaţia l-a demis pe respectivul preşedinte, cazul Traian Băsescu, acesta şi-a menţinut funcţia, aparent în mod constituţional. La fel pot fi măsluite cifrele şi în cazul unui referendum, să spunem, pentru definirea familiei sau la un referendum, să o spunem şi pe asta, iniţiat de preşedinte şi legat de Justiţie şi statul de drept. Măsluirea cifrelor statistice are o puternică influenţă şi în plan psihologic. Pentru că pe această cale putem afla că la vot s-au prezentat procentual mai mulţi români şi, ca atare, opţiunile lor sunt mai legitime. Sau dimpotrivă, că s-au prezentat mai puţini români şi, ca urmare, opţiunile lor sunt mai degrabă nelegitime. Dacă primarul capitalei ar decide să facă un referendum, pentru a-i întreba pe bucureşteni dacă doresc de exemplu autobuze cu gaz total nepoluante şi mult mai ieftine, sau autobuze clasice, sau autobuze electrice, cum Dumnezeu ar putea fi organizată chestionarea populaţiei, atâta timp cât nimeni nu ştie care este cifra reală a locuitorilor capitalei care efectiv trăiesc în Bucureşti, în comparaţie cu bucureştenii care în realitate sunt plecaţi peste mări şi peste zări, ori cu cetăţenii trăitori în capitală, dar care nu sunt prinşi în statistici decât cel mult în localităţile din care provin?
Ceea ce se întâmplă în mare, se întâmplă şi în mic. Aceeaşi situaţie o avem şi în ceea ce priveşte populaţia din oraşele şi comunele României. Harababura este generală. În această harababură generală, nu este de mirare că institutele de cercetare de piaţă, cu toţi algoritmii de corecţie pe care-i introduc, reuşesc din ce în ce mai greu să ne ofere prognoze corecte. Dar dincolo de cercetările sociologice, cum Dumnezeu poate fi proiectat să spunem transportul în comun sau transportul cu mijoacele proprii de locomoţie sau chiar furnizarea de apă, de energie electrică şi de gaz, în condiţiile în care numărul beneficiarilor continuă să fie necunoscut?
Din câte ştiu, suntem singurul stat în această situaţie. Într-o situaţie în care cifrele fluctuează într-un mod cel puţin suspect. Conform ultimelor date oficiale, dacă ele ar fi adevărate, este fals că populaţia României a scăzut începând din 1989. Dimpotrivă, ea ar fi crescut. Şi ar fi ajuns la 23 de milioane. La sfârşitul lunii februarie însă, Ministerul Afacerior Interne a infirmat cifrele furnizate cu câteva luni în urmă, declarând o populaţie cu domiciliul pe teritoriul României de 22.263.108 locuitori. Vă închipuiţi ce salt. În 2011, recensământul ne dădea un total de doar 20.121.641. Iar în septembrie 2016, Institutul Naţional de Statistică ne oferea altă cifră, de 19.760.000 de cetăţeni. Pentru ca zile trecute, Autoritatea Electorală Permanentă să ne zăpăcească din nou, furnizându-ne cifra de 19.004.986.
În aceste condiţii, este de înţeles de ce doamna Renate Weber, Avocatul Poporului, solicită insistent răspunsuri la o serie întreagă de întrebări-cheie privind evidenţa populaţiei. O înţeleg pe doamna Weber, îl înţeleg şi pe Bogdan Tiberiu Iacob, arheologul presei de investigaţie din România, care-şi pune şi el multe întrebări în acest sens. Dar îi înţeleg şi pe guvernanţi. Guvernanţii sunt din nefericire interesaţi să falsifice cifrele. Din varii motive. Şi când spun guvernanţi, mă gândesc chiar şi la primarii de comune. Aceştia primesc, atunci când primesc, fonduri în funcţie de numărul de locuitori. În mod categoric sunt interesaţi să exagereze acest număr. Şi România primeşte fonduri de la Uniunea Europeană tot în funcţie de numărul de locuitori. Un număr umflat ar putea să atragă fonduri umflate. Şi aşa mai departe.
Problema este că s-a ajuns cu minciuna atât de departe încât aproape nimeni nu mai ştie care sunt numerele reale. Autorităţile le-au ascuns atât de bine încât nici ele nu le mai găsesc. În aceste condiţii, nici măcar minciuna nu mai funcţionează aşa cum îşi doresc propagandiştii. Este din punct de vedere statistic alandala. Din acest haos nu au de câştigat decât pescuitorii în ape tulburi. Aceştia sunt în primul şi în primul rând reprezentanţii statului subteran.
Şi o ultimă observaţie: situaţia reală a României nu poate fi cunoscută decât în condiţiile în care recensământul este corect făcut. Al oamenilor, al gospodăriilor, al animalelor etc. La precedentul recensământ, am semnalat în mai multe analize şi am demonstrat acest lucru, faptul că operaţia a eşuat din capul locului. Din capul locului s-a lucrat în baza unor informaţii mai degrabă supte din deget decât culese de pe teren. Dacă există şi o parte amuzantă a acestei situaţii neobişnuite, este că în 2011, după încheierea recensământului sau cu un an mai târziu, când ne-au fost comunicate cifre definitive, nici măcar Guvernul de atunci, Guvernul Boc, care a organizat pe bani grei întreaga operaţiune, nu ştia care sunt cifrele corecte şi cum stă România, de fapt. În aceste condiţii, până şi marile diversiuni politice nu pot fi puse la cale decât tot în stil amatoristic. Poate că anul viitor, când este anunţat un nou recensământ, ne vine totuşi mintea la cap!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
