Pr. Marinescu a fost chemat la slujbă în ceruri
Astăzi, inima bunului părinte Vasile Marinescu a încetat să mai bată. Diagnosticat în urmă cu numai câteva zile cu o boală necruțătoare, acesta ne-a părăsit pentru totdeauna, la vârsta de 75 de ani, în timp ce se afla pe patul de spital, la Floreasca. Preotul Vasile Marinescu a venit ca slujitor al lui Dumnezeu la Biserica Olari, în 1986, după 299 de ani de la prima menţiune a lăcașului de cult. În amintirea sa, cităm mai jos pe prof. dr. George Baciu: "Orice discuţie cu părintele Marinescu îţi antrena cultura generală. De la <<Confesiuni>> a Sf. Augustin, la <<Tratatul de preoţie>> al Sf. Ioan Gură de Aur, de la cărţile lui Jack London şi<<Fraţii Karamazov>>, la Eminescu, părintele Dumitru Stăniloae, Constantin Noica…. Nu-şi prea dorise să fie preot, îi plăcea să meargă la coasă şi să îngrijească vitele din gospodărie. Tatăl său, însă, la 15 ani, în 1960 îl trimite la Seminarul Teologic de la Craiova şi de atunci, până azi lui Dumnezeu i-a plăcut să-i stea alături, să-l îndrume în lucrarea sa întru oameni. Născut la Cărpeniş, participa la fiecare slujbă a tatălui său şi nefiind curent electric, slujbele se ţineau la lumânare. Era ceva tainic. După absolvirea Seminarului Teologic de la Craiova, adolescentul Marinescu pleacă la Sibiu pentru a urma Institutul Teologic, aici, în oraşul lui Brukenthal întâlnindu-şi viitoarea soţie, Marta Vlaica. La 4 mai 1969 este hirotonit în Catedrala cu Lună din Oradea de către P.S.Episcop Valerian Zaharia. A slujit vreme de doi ani, prin rotaţie la trei biserici din Sălătig şi Mineu (jud. Sălaj).
În 1971 soţii Marinescu se întorc în Argeş, preotul primind parohie la Valea Porcului (Băiculeşti). După opt luni se mută în satul natal, Cărpeniş, comuna Şuici, judeţul Argeş, pe care-l va sluji cu eleganţă duhovnicească şi dăruire vreme de un deceniu şi jumătate. În 1986, părintele Marinescu va veni la Olari, unde va sluji până în 2011, când va ieşi la pensie. Privesc cerul albastru ca ochii părintelui Marinescu, apoi observ ghioceii abia treziţi la viaţă pe sub zăpada albă ca şi părul său. Ce asociere între sfinţenia naturii şi sfinţenia unui om. Un slujitor al Domnului şi al omului care şi-a sfinţit locul. Îi simt lipsa. Biserica e mai rece, mai tristă, mai puţin vie decât era atunci când în altar se deşira inima preotului Vasile Marinescu. Un dangăt de clopot mi-a întrerupt amintirile, gândurile… Se sfârşise slujba de vecernie, credincioşii ieşeau din biserică, făcându-şi ultima cruce şi ultima rugăciune pentru ziua respectivă. O doamnă între două vârste mă priveşte blând şi oftează: <<Mâine seară mă duc la biserica Drujeşti, la părintele Marinescu, dar să nu spui nimănui, numai Domnul să ştie!>>. Îmi face la revedere cu mâna şi o ia încet pe drumeagul ce duce spre dealul Olarilor. O privesc până ce rămâne doar o dâră… Mi-a mai revenit sufletul la loc. Amintirea preotului Marinescu se prelinge încă în altarul Bisericii Olari şi în sufletele oamenilor…"
Dumnezeu să îl așeze în ceata celor drepți! Vom reveni...
