Deputatul Chelaru Mircia: “Brașovul este inima frântă, dar în același timp pulsarul de identitate națională a românilor!”
Zilele trecute s-au împlinit 34 de ani de la revolta anticomunistă a braşovenilor, muncitori şi studenţi, şi nici măcar acum nu s-a aflat cine sunt cei vinovaţi de infracţiuni contra umanităţii. Revolta de la Braşov din 1987 a fost o acţiune de protest împotriva politicilor economice şi sociale impuse de Nicolae Ceauşescu. Se pare că primele proteste au început pe 14 noiembrie 1987, la Secţia 440 „Matriţe” a întreprinderii de autocamioane “Steagul Roşu”. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar jumătate din bani. Pe fluturaşii de salariu, în dreptul rubricii „Reţineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie organizaţi dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obţină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă şeful de secţie i-a tratat cu dispreţ şi a anunţat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineaţa. La 07.00 au sosit şi muncitorii din schimbul I, aşa că starea de agitaţie şi protestele s-au amplificat. Angajaţii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 08.00, aproape 4.000 de muncitori erau adunaţi la porţile acesteia. Au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Judeţean al PCR, ca să se facă ascultaţi. La ieşirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor au ezitat şi s-au retras, iar coloana care porneşte spre Consiliul Judeţean al P.C.R. era alcătuită din aproximativ 400 de oameni. Ajungând în centrul oraşului, coloanei de manifestanţi i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica “Tractorul Braşov”, fabrica „Hidromecanica”, elevi, studenţi şi alţi locuitori. Din acel moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar oamenii au susţinut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja în timpul marşului, printre manifestanţi s-au infiltrat membri ai Securităţii deghizaţi în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa şi de a reţine figuri. La sosirea serii, forţele de Securitate şi armata au înconjurat zona centrală a oraşului şi au împrăştiat prin forţă revolta. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini şi maşini blindate. Deşi nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestaţi. Totuşi, deoarece regimul ceauşist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate de huliganism”, sentinţele nu au depăşit trei ani de închisoare fără privare de libertate, o sentinţă relativ moderată în codul penal comunist. Instanţa a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă şi deportarea din oraş a celor condamnaţi. În a doua zi de proteste, la întreprinderea „Steagul Roşu” se organizează o adunare la care sunt convocaţi toţi muncitorii rămaşi. În stilul tipic al şedinţelor comuniste, participanţii la manifestaţie sunt catalogaţi „huligani” cu „intenţii criminale”. Se cere „pedeapsa maximă” pentru acest „grup criminal”, „inclusiv pedeapsa capitală”. Încep primele arestări. Peste 193 de persoane vor fi cercetate în legătură cu manifestaţia din 15 noiembrie. Anchetele se desfăşoară la Braşov şi apoi la Bucureşti. În 22 noiembrie 1987 – un grup de 3 studenţi de la Facultatea de Silvicultură din Braşov – Cătălin Bia, Lucian Silaghi, Horea Şerban – protestează contra arestării muncitorilor de la „Steagu Roşu.” Sunt imediat arestaţi şi anchetaţi. Sunt exmatriculaţi din facultate şi trimişi în oraşele natale unde sunt angajaţi ca muncitori necalificaţi. Pe 30 noiembrie 1987 se termină urmărirea penală a participanţilor la mişcarea din 15 noiembrie. 61 de persoane sunt trimise în judecată pentru „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice”. Pe 3 decembrie, cei 61 de inculpaţi primesc condamnări între 6 luni şi 3 ani închisoare, pedepsele urmând a fi executate prin muncă corecţională. Pedepsele au însumat 91 de ani şi jumătate. Doi dintre inculpaţi au mai primit încă 1 an de închisoare pentru încercarea de fugă în Iugoslavia, 26 au fost condamnaţi la executarea prin muncă corecţională. Ceilalţi au fost condamnaţi la 2 ani cu suspendare, însă şi ei au fost transferaţi fiecare la alt loc de muncă în oraşe cât mai îndepărtate. Penitenţele voiau să arate umanismul, clemenţa şi bunăvoinţa dictatorului. Abia după 1989 cei condamnaţi s-au putut întoarce acasă. Mişcarea de la Braşov a prefigurat începutul sfârşitului.
Procurorii încă nu au finalizat Dosarul „Braşov 1987“. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a făcut o sesizare penală pe acest subiect încă din anul 2007, la puţin timp după înfiinţarea sa. Soluţia neînceperii urmării penale a fost dată în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare, la 1 februarie 2014, a noului Cod Penal şi a Codului de Procedură Penală, potrivit cărora faptele sesizate de experţii IICCMER nu mai sunt prescriptibile. Însă, ca urmare a schimbării încadrării şi recunoaşterii caracterului imprescriptibil al crimelor împotriva umanităţii, au putut să aibă loc şi procesele la adresa foştilor comandanţi de puşcării comuniste şi să se ancheteze Dosarul Braşov 1987...
Mircia Chelaru: „Acei oameni au fost semnatarii documentului de identitate al demnităţii unui popor cu vocaţia libertăţii şi a refuzului umilinţelor!”
Legat de acest eveniment extrem de important pentru istoria neamului nostru, în 15 noiembrie, Generalul (r) prof. dr. Mircia Chelaru, deputat din partea AUR, ales în Circumscripţia 3 Argeş, a susţinut în Parlament cel de-al 17-lea discurs al său. Ca de fiecare dată, alocuţiunea domniei sale a fost apreciată şi aplaudată de auditoriu.
„Distinşi colegi parlamentari,
Dragi concetăţeni,
Pentru că se uită la noi, probabil - şi nu probabil, ci în mod sigur - foarte multe conştiinţe interesate de ce se întâmplă aici! Este lăudabil că în această zi Camera Deputaţilor a acceptat să rememoreze ceea ce s-a întâmplat - unora li se pare foarte mult timp în urmă, dar altora parcă mai ieri. Vorbim despre istorie şi memorie. Din păcate, memoria colectivă trece repede peste ceea ce se consumă şi n-o marchează atât de mult, ceea ce nu este cazul acestui eveniment. Unii dintre dumneavoastră poate nici nu eraţi născuţi atunci, însă a vorbi despre marea mişcare de conştiinţă naţională a acelora din noiembrie 1987 doar ca despre o revoltă, ca urmare a, hai să spunem, opresiunilor, lipsurilor, nevoilor şi a altor asemenea tipuri de explicaţii, mi se pare insuficient şi păgubos. Vă vorbeşte un om care a urmărit evenimentele, cum se spune astăzi, live, adică pe viu. Am trăit asemenea lucruri, cu durere în suflet.
Domnule Andronache, 70%, unii spun mai mult, din cei care au ieşit în stradă erau toţi angajaţi în uzinele
producătoare de materiale pentru armata română.
Să ştiţi că aveau comenzi. Şi n-aş vrea să se creadă că acei oameni s-au ridicat doar pentru că le era frig sau din când în când li se dădea câte o ciozvârtă în plus la pachetul pe cartelă. Pentru mine, acei oameni au fost semnatarii documentului de identitate al demnităţii unui popor cu vocaţia libertăţii
şi a refuzului umilinţelor. Acesta e poporul român!
Şi astăzi, a rememora acel moment, trebuie să însemne şi u n avertisment al zilei. Acestui popor pentru care libertatea este mai presus decât însăşi viaţa - <<Mai bine morţi în luptă decât sclavi să fim iarăşi în vechiul nost' pământ>> nu este o frază aruncată în vânt - Mircea Sevaciuc. Trebuie să-l amintim aici pe Mircea Sevaciuc, unul dintre liderii Mişcării. A plecat dintre noi în tristeţe, pentru că idealurile pentru care ieşiseră au fost
văzute sub ochii lui, pierdute. Braşovul este şi locul în care revolta a fost sublimă prin sacrificiu. Şi e bine tot astăzi să îl amintim pe Liviu Babeş. L-aţi uitat cumva? Cel ce a coborât pârtia în flăcări, spunând - <<Moarte dictatorului!>> Îmi pun întrebarea, cine mai coboară pârtia în flăcări, spunând <<Moarte dictaturilor!>>?
Pentru mine, Braşovul este inima frântă, dar în acelaşi timp pulsarul de identitate naţională a românilor, acolo unde, la Cristian, mulţi ani în urmă - iar s-a uitat - a poposit Mihai-Voievod Viteazul, dându-le o lecţie celor care nu respectau drepturile românilor din Şchei.
Dragii mei,
Niciun regim nu este etern, mai ales atunci când omul este călcat pe suflet. Braşovul a arătat că, atunci când drepturile unei naţiuni, dar mai ales ale celor care percep şi conştientizează valoarea acestei naţiuni, <<ultimul resort în dictatură sau în orice altă formă de asuprire este insurgenţa>> - Grigore Geamănu,
<<Tratat de drept internaţional>>, Geneva, 1953.
Dragii mei,
Vă rugăm să învăţăm din lecţiile istoriei şi să nu le punem în paralel, ci să le acroşăm de aşa natură încât niciodată poporul acesta să nu mai se simtă nici umilit, nici călcat pe suflet, nici batjocorit în ceea ce priveşte dreptul lui la propria alegere. Lecţia de învăţat astăzi este aceea că, dacă nu ţinem de popor, dragii mei, rătăcim calea, cum spunea Simion Bărnuţiu. Haideţi să ne găsim calea întorcându-ne mereu la vrerea, nevoile şi voinţa lui!
Vă mulţumesc.”
