Despre dragostea infinită față de sculptorul infinitului: Brâncuși, în imagini la Muzeul Municipal
„Poţi face orice cu condiţia să pătrunzi în împărăţia cerurilor”, spunea Constantin Brâncuși, care, într-o altă împrejurare, era de părere că „artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu - Creatorul”. Mircea Eliade a fost cel care a înțeles cel mai limpede această legătură despre care marele sculptor vorbea, căci a afirmat: „Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor şi semnificaţiilor religioase, Brâncuşi a regăsit emoţiile şi inspiraţiile artistului din epocile arhaice”.
Inaugurarea expoziției dedicate lui Brâncuși la Muzeul Municipal a reprezentat al doilea eveniment de acest fel organizat în Cetatea Basarabilor. Cadrele de pe simeze au fost preluate de la Muzeul Național de Artă și fac parte dintr-un număr de 46 de imagini provenite de la Muzeul Pompidou din Paris. La următoarea ediție, probabil că acestea se vor afla la Curtea de Argeș în set complet, după cum și-a exprimat speranțele Gabriel Moisescu, managerul muzeului. Despre Brâncuși a vorbit, în primă instanță, prof. univ. dr. Mariana Nicolae, care s-a autodefinit drept o simplă admiratoare a celui care a devenit un mit al culturii noastre și celei universale, înconjurat de legende urbane sau mai puțin urbane.
„Vorbim astăzi despre infinitul dragostei noastre față de Brâncuși... Dragostea, ca și arta, este infinită; oricât am vorbi despre ele, sunt tot timpul altele și le resimțim diferit. Brâncuși, oricât de cosmopolit a fost, n-a uitat niciodată de unde a plecat. El avea abilități deosebite de artizan. Există această percepție că stilizarea extraordinară a formei se face fără o cultură temeinică a abilităților pe care el le-a avut din plin. Dar era un desenator priceput! James Joyce a fost foarte bun prieten cu Brâncuși, care era personaj de elită al culturii, deși la noi se avansează ideea de om simplu. Lui Joyce i-a făcut câteva desene, iar acesta a fost foarte încântat... Îi plăcea mult să-și provoace publicul, subtil sau direct. Amintim de Prințesa X, lucrare înconjurată de un scandal pentru că ilustrează foarte clar o imagine falică. Despre ea se presupune că ar fi reprezentat-o pe Marie Bonaparte, care a studiat orgasmul sexual, deci sculptura a fost foarte bine țintită către cea căreia îi era adresată. Într-o perioadă când arta modernă nu era considerată artă, Brâncuși a revoluționat acest domeniu”, a punctat aceasta, trecând apoi în revistă câteva episoade pentru a ilustra ultima afirmație.
Întrucât Lucian Blaga a fost poetul care a reușit să descifreze și, totodată, să încifreze cel mai veridic conceptul și semantica „Păsării” cu valență arhetipală a lui Brâncuși, prof. Mariana Nicolae a recitat „Pasărea sfântă” („Ascultând revelații fără cuvinte / subt iarba cerului zborul ți-l pierzi”..., „Măiastra! ...ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat până azi, să se înalțe spre ceruri”), aceasta fiind o trimitere la raportul cu imaginarul mistic românesc, a cărui înțelegere este de folos pentru „traducerea” direcțiilor spre care s-au îndreptat artele la debutul secolului XX. Fiindcă tot Blaga spunea: „Printre cei dintâi chemați să găsească în sculptură noul drum socotim neapărat şi pe acel ciudat român, care de atât timp şi-a părăsit țara, fără a-şi părăsi, însă, şi legendele şi amintirile bizantine ale acesteia: Brâncuși” („Noul stil”, 1968).
Prezent la eveniment, acad. Gheorghe Păun a trasat, din nou, paralele între Urmuz și Brâncuși, întrucât ambii au ilustrat zborul – prin scris, respectiv prin sculptură – și nu pasărea. „Nici nu știți cât de unitară este lumea! Brâncuși plănuia să construiască spații locuite din operele sale... Ideea de sculptură locuită i-a aparținut. Urmuz era un pătimaș admirator al lui Brâncuși și a petrecut ore în șir admirând <<Cumințenia Pământului>>. Se poate scrie o carte despre cei doi. Asemănarea imediată între ei are în vedere minimalismul, ambii căutând maximul de conținut în minimul de expresie”, a arătat acesta.
Și lucrurile sunt întocmai, fiindcă opera brâncușiană este caracterizată de o izbitoare simplitate ca formă (ovoide și eliptice), fiind totuși, în esență, de o complexitate covârșitoare, ilustrând mișcarea, repaosul și universul spiritual - adică matricea stilistică românească despre care Blaga amintește în „Trilogia culturii” - cheia înțelegerii noastre, „caracteristica definitorie a spiritului ce sălășluiește în inconștient”.
Mai apoi, domnia sa a demontat punctual legenda urbană privitoare la refuzul Academiei Române de a achiziționa atelierul lui Brâncuși: „1. Nu se putea scoate din Franța atelierul lui Brâncuși în plină vreme comunistă. 2. El era un zgârcit, nu făcea donații de niciun fel. 3. A primit cetățenie franceză pentru că-i expirase pașaportul în 1949, pașaport regal pe care România nu i l-ar mai fi înnoit. 4. În ‘48-‘49, Lucrețiu Pătrășcanu a mers în Franța și l-a căutat și au convenit ca statul român să cumpere niște opere ale lui Brâncuși. Revenit în țară, a căzut în dizgrație, a ajuns în temniță, iar după o vreme în fața plutonului de execuție. În tot acest timp, s-a nimerit Sadoveanu la conducerea Academiei Române și, într-o discuție a Secției de Arte despre Ion Jalea (deci nu despre Brâncuși), George Oprescu, George Călinescu și Zaharia Stancu, prin ricoșeu, s-au referit la decadența lui Paciurea cu elevul lui și la faptul că în muzeele românești n-ar trebui să apară astfel de opere. Dar asta au spus ei, nu a fost poziția Academiei! Deci nici vorbă să se aducă în România atelierul lui!”
Întrucât dimensiunea sacră a identității noastre naționale este oglindită în opera care rezumă adevărurile esențiale ale vieții, în special a celei a țăranului român, viceprimarul Ștefan Dumitrache a adăugat: „Brâncuși a fost mereu conștient de geniul său și era un om dur. Dovada că putea integra satul cu profanul și orizontala cu verticala o avem la Târgu Jiu. Aș vrea să punctez că aleea scaunelor este neglijată de obicei, lucru nedrept!”.
În final, artistul Traian Duță, el însuși sculptor, a arătat câteva diferențe între Brâncuși și Picasso în ceea ce privește modul în care au trăit ei începuturile vieții de artist la Paris: „Brâncuși se mulțumea să obțină o supă dând cu mătura sau muncind, fiind țăran de-al nostru, pe când Picasso mânca din belșug și plătea pictând pe șervete, pentru că era extrem de apreciat de francezi, pe câtă vreme Brâncuși nu se bucura pe atunci de acest privilegiu”, a detaliat acesta.
Numit, pe bună dreptate, „profetul artei moderne”, Brâncuși rămâne inepuizabil, ca și opera sa. Întotdeauna va mai fi ceva de spus, așa că sunt așteptări privind următoarea expoziție care-i va fi dedicată.
În public s-au aflat nume din societatea argeșeană cu interes consecvent pentru actul cultural, prieteni ai muzeului care au răspuns invitației de a se reumple cu spiritualitatea generată de geniul creator al lui Brâncuși...
P.S.: În luna martie se va inaugura o dioramă dedicată lui Urmuz, pentru care acad. Păun se străduiește de mult timp. Împlinindu-se un an de la moartea lui Dumitru M. Ion, managerul Gabriel Moisescu a anunțat că, în curând, pe galeria personalităților va apărea și o dioramă dedicată acestuia.
