Acad. Gheorghe Păun și arh. Eugeniu Ivănescu, în vizită la Școala de arhitectură de la Bunești – o minune care reunește omul cu natura!
Arh. Ana-Maria Goilav, conferențiar universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, și istoricul Petre Guran, cercetător al istoriei Bizanțului la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, au deschis, în urmă cu 15 ani, în județul Argeș, comuna Mălureni, o școală de arhitectură, intitulată „Școala de la Bunești”, un proiect inedit, unic și ambițios. Acesta a luat naștere în anul 2008, ca un șantier experimental în care studenții puteau învăța noțiuni de bază ale arhitecturii vernaculare, pornind de la contactul nemijlocit cu acei câțiva meșteri bătrânești pe care i-au mai putut găsi la acea vreme pe văile Vâlsanului și Doamnei (dulgheri, șițari, cărămidari sau chirpicari).
Școala de la Bunești este locul în care aspectele practice ale arhitecturii sunt redescoperite, însușite și transmise de la meșter către profesorul de arhitectură, apoi de la arhitectul transformat în meșter către student, în cele din urmă de la student la student. S-a dorit a fi o școală – șantier, o modalitate practică, dar originală, de a învăța arhitectura de la desen până la detaliul de execuție, realizat de mâna celui care l-a conceput.
Proiectul se adresează oricui este interesat de construcția cu materiale naturale, precum lemnul, pământul, crud sau ars și piatra, și de locuirea cât mai aproape de natură, aspirând spre un ideal de simbioză care să asigure perenitatea naturii, fără a neglija nevoile legitime ale omului. Acestor nevoi legitime li se poate veni în întâmpinare, însă, și cu o înțelepciune și cunoaștere (tehnologie), transmisă din secolele din urmă.
De-a lungul anilor, acest loc s-a transformat într-unul de basm, cu construcții unice – casa de pământ, trapeza din cărămidă bizantină, bucătăria de iarnă din blocuri de gresie, culina de vară din lemn de stejar, casa călăreților și dușurile din lemn de salcâm și rășinoase, umbrarul viu, casa de cânepă – toate cu o structură și o arhitectură nemaiîntâlnite.
Joi, 17 august, vicepreședintele Consiliului Județean Argeș, Adrian Dumitru Bughiu, acad. Gheorghe Păun și arh. Eugeniu Ivănescu au trecut pragul acestei școli al cărei nume se trage de la moșia unui neam boieresc, cunoscut până în secolul al XIX-lea sub numele Bunescu. După organizarea teritorială din perioada interbelică, moșia cuprindea satele Bunești, Mănești, Zărnești, care circumscriau moșia acestui neam.
„Veniți la Mălureni! Aici, o familie inimoasă, o familie frumoasă, care a făcut celebru acest capăt al Văii Vâlsanului prin ceea ce ei au denumit <<Școala de la Bunești>>. La o simplă căutare pe Google, pe YouTube, o să găsiți informații despre minunea care se întâmplă în comuna Mălureni. <<Școala de la Bunești>> îmbină frumosul cu utilul, arhaicul cu elemente de modernitate, redescoperă trecutul frumos al poporului nostru cu aspecte practice de o importanță covârșitoare, dar și de o frumusețe răpitoare. Se întâmplă lucruri la care nu te-ai fi gândit că mai sunt de actualitate, dar domnul Guran cu frumoasa dumnealui familie au reușit să pună în scenă alături de serii întregi de studenți, de specialiști în domeniul arhitectural și meșteșugăresc, de mentori invitați de pe diferite meleaguri, lucruri care, repet, sunt și utile și actuale, deși ele provin din negura istoriei noastre, din civilizația lemnului, care supraviețuise până de curând. Practic este o redescoperire a unui mod de viață care constituie matricea românească! Oricine va trece pragul acestui loc se va îndrăgosti. Nu sunt cuvinte mari, ci doar o invitație călduroasă să ajungeți la Mălureni, să treceți pragul <<Școlii de la Bunești>>. Repet, este o rețetă a succesului și a frumosului!”, a spus Adrian Dumitru Bughiu, vicepreședinte al CJ Argeș.
Acad. Gheorghe Păun a punctat: „Am fost aici de mai multe ori. Îl cunoșteam pe profesorul Petre Guran. Am fost de la început fascinat de mai multe gânduri legate de experimentul acesta, fiindcă, în fond, este un experiment. Faptul că durează de 15 ani este un motiv adițional de bucurie. Știți că se spune că în cultura română începem lucrurile și nu le terminăm – adamismul culturii. Ei, nu numai că durează de 15 ani cu bune rezultate, dar au planuri pe alți 15 ani. Îmi place foarte mult că se face arhitectură cu o mână pe teorie și cu o mână realmente pe obiectul practic. Este o îmbinare dorită de învățământ dintotdeauna, de a cupla teoria cu practica, trecutul cu prezentul și cu viitorul. Aici avem casa daco – tracică, pe când se făceau casele rotunde, avem trapeza sumeriană, 3.000 de ani înainte de Hristos, tehnologia de baie e din Mexic... Deci, adună din multe locuri, din mai multe timpuri. Pe de o parte teorie, pentru că numai din cărți au aflat cum se construia în Sumer acum 3.000 de ani, și experimentează practic cu materialele locale, pământ sub formă de cărămidă și pământ sub formă de pământ de-a dreptul strâns în saci, tasat, cu lemn, cu piatră. În Revista <<Curtea de la Argeș>> s-a scris de mai multe ori despre școala de aici. La un moment dat, scria un student de la Arhitectură că aici el s-a construit interior. El a lucrat la Bunești, a citit seara în public Albert Camus, a scris poezii prin iarbă și a lucrat în vremea asta ca în Evul Mediu, cu piatră și lemn. Și asta iarăși este ceva ce rămâne. Nu știu cât vor rămâne clădirile, dar e clar că în urma celor doi, arh. Ana-Maria Goilav și prof. dr. Petre Guran, rămâne o trenă de urmași care au învățat aici arhitectură în genul de la Bunești. Ultimul argument pentru care laud școala este că se află în județul Argeș. Avem o asemenea minunăție aici, care ar trebui cultivată, cunoscută și, mai mult, sprijinită!”.
La rândul său, prof. dr. Petre Guran a explicat: „Proiectul a început ca o dorință de a redescoperi virtuțile, dărnicia materialelor naturale, materialele care au acompaniat românul de-a lungul celor două milenii de istorie pe aceste meleaguri. Și, iată că se confirmă vechiul proverb că, dacă românul știe să fie prieten cu codrul, și codru este prieten cu românul. Încercăm a crea un model de conviețuire între români și codru, astfel încât codrul să-i dăruiască tot ce are de dăruit, dar să-și trăiască mai departe viața seculară, prin care asigură condiții de viețuire următoarelor generații care se vor așeza în jurul lui. Această aspirație am numit-o habitat silvantropic. Am scris despre acest concept și în revista <<Curtea de la Argeș>>. Experimentul constă în investigarea condițiilor în care locuirea umană se poate petrece în marginea sau chiar în mijlocul unui mediu silvic, astfel încât ecosistemul să nu fie tulburat cu nimic. Și, iată, pe aceste poieni, care sunt pășuni intercalate în spațiul silvic, am început proiectul care a făcut din lemn și pământ principalii aliați ai unei noi idei despre locuire. Nu este o fugă de civilizație, ci o folosire inteligentă a tehnologiei în relația cu natura, astfel încât tot ce am învățat în mii de ani de istorie să punem astăzi în aplicare pentru a trăi în prietenie cu natura. Acesta este unul din obiectivele proiectului nostru. Sigur că, mai departe, și foarte important, este de a reanima și de a pune în circulație un profil uman care să vrea să locuiască în aceste condiții. Acest profil uman este cel care a suferit consecințele crizei ecologice, mai ales în marile centre urbane, și, astfel, reinventăm locuirea rurală. Acesta ar fi aspectul cel mai interesant, deci, oameni care se întorc la țară, dar nu se întorc cu orașul lor, ci se întorc pentru a redescoperi un mod de trai specific universului natural...”
Pe parcursul discuțiilor s-a spus că un scop pe termen scurt și mediu al „Școlii de la Bunești” este să creeze o nouă generație de meșteri. Aceasta se întruchipează în persoana tuturor celor care vor să se întoarcă în mediul rural, foarte aproape de natură, să locuiască acolo.
„Noii meșteri suntem noi înșine, suntem cei care acum lucrăm pe cele 30 de șantiere ale Școlilor de vară de arhitectură din România. E un fenomen fantastic, care poate schimba lucrurile în timp, cu condiția ca aceste școli să crească și să se consolideze. Eu, împreună cu tinerii arhitecți care coordonează aici dulgheria și zidăria, în tot ceea ce facem încercăm să convingem, în primul rând, beneficiarul direct, iar aici mă refer și la comunități întregi, că, lucrând cu materiale naturale, dai un răspuns specific unui loc, unui moment și unei cereri. În Copou, de exemplu, am reușit să construim o biserică de lemn împreună cu comunitatea, grație personalității puternice a pr. Dragoș Bahrim. Este o biserică realizată integral din lemn, cu contribuția enoriașilor, cu implicarea oamenilor din comunitate, pe punctul cel mai înalt din Copou, în mijlocul viilor, dar care atrage foarte multă lume din oraș. Încercăm să punem în valoare peste tot resursele locale, pământul de construcție de la fața locului, lemnul. Dar, când mă refer la aceste materiale, am în vedere faptul ca ele să nu treacă prin procesul de reinventare industrială. De cele mai multe ori, lemnul folosit astăzi în construcție e un lemn reconstituit industrial, disponibil în comerțul de materiale de construcție. Pe noi ne interesează lemnul natural, brut, care, uscat și tratat corespunzător, deci pus în operă cu inteligența meșteșugului pe care îl stăpâneau breslele dulgherilor de până la momentul industrializării, poate să stea la baza unei arhitecturi a locuințelor de cea mai mare calitate”, a completat dr. arh. Ana-Maria Goilav.
Prezent la această întrunire, Florin Bucălie, primarul comunei Mălureni, a spus: „Tabăra, condusă de arh. Ana-Maria Goilav și dr. Petre Guran, este un eveniment important pentru comuna noastră. Am vrea ca ea să aibă parte de un pic mai multă publicitate, pentru ca lumea să știe despre minunile pe care le-au putut face dumnealor aici cu studenții, și ne-ar bucura dacă ar intra și într-un circuit turistic!”.
