Autostrada Sibiu–Pitești, între hărnicie absentă și promisiuni suspendate în aer
Între Boița și Cornetu, unde Munții Lotrului nu iartă și pământul pare să respingă orice urmă de intervenție umană, tronează tăcerea aproape solemnă a unei mobilizări firave. Așa arată, în acest sfârșit de mai, șantierul Tronsonului 2 al Autostrăzii Sibiu–Pitești – o lucrare despre care, tot mai mulți specialiști recunosc deschis, nu va fi gata prea curând. Nici în patru ani, nici în cinci. Optimist, în șapte.
Asociația Pro Infrastructură, cunoscută pentru ochiul vigilent asupra marilor lucrări publice, trage semnalul de alarmă și vorbește fără ocolișuri despre o realitate necosmetizată: doar 150 de muncitori activi pe toată porțiunea, iar pe viaductul de la Boița – singurul segment autorizat până acum – abia 50 de lucrători trudesc, urmând ca primele grinzi să fie montate zilele acestea. Dacă totul merge bine...
Contextul este înfricoșător: 7 tuneluri, 48 de poduri (5 dintre ele peste Olt), un ecoduct de proporții și nenumărate consolidări de versanți, într-un teritoriu în care natura nu lasă loc pentru erori. În plus, apropierea de DN7 și linia ferată aduce și riscuri majore de siguranță rutieră și feroviară, mai ales dacă nu se aplică restricții clare de trafic.
Pe fundalul acestui decor montan, plin de provocări tehnice, persistă senzația unei cronice lipse de vlagă. O mobilizare care întârzie să prindă contur, deși constructorul – o asociere turcă – a adus recent utilaje pentru forare și torcretare, în speranța deschiderii simultane a patru fronturi de lucru în zona Tunelului Robești.
Între timp, termenul estimat de 7 ani pentru finalizarea acestui tronson pare să fie nu o exagerare, ci poate chiar o evaluare indulgentă. Fără suplimentarea urgentă a resurselor, fără un plan operațional clar și fără o schimbare de ritm vizibilă până în toamnă, acest proiect riscă să devină încă o promisiune suspendată în arhiva amânărilor.
La 1 septembrie, Asociația Pro Infrastructură promite o nouă evaluare. Până atunci, fiecare zi pierdută adâncește ecartul dintre realitate și așteptările unui drum pe care România îl visează de zeci de ani – dar nu reușește să-l încropească nici măcar pe hârtie, darămite în teren...
