Au trecut 633 ani de când Mircea cel Bătrân a urcat pe tronul Ţării Româneşti!
La data de 23 septembrie 1386 începea domnia lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească, în timpul căreia s-au pus bazele principalelor instituţii feudale ale statului. Voievodul care a fost caracterizat de către cronicari drept "principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager" (istoricul german Johannes Leunclavius), a fost fiul lui Radu I şi al Doamnei Calinica (Ana, înainte de a se călugări) şi a condus Ţara Românească între 23 septembrie 1386-noiembrie 1394 (conform altor documente, mai 1395) şi, apoi, între ianuarie 1397-31 ianuarie 1418. Potrivit istoricilor, Ţara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, fapt dovedit şi prin hrisoavele emise de Cancelaria Domnească în care titulatura sa suna astfel: "Io, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului". Mircea cel Bătrân, din dinastia Basarabilor întemeietori de neam şi ţară, a fost şi una dintre personalităţile europene ale vremii sale şi s-a implicat în luptele dinastice dintre urmaşii lui Baiazid Yildirim (Fulgerul), reuşind să-l impună sultan al Imperiului Otoman pe Musa Celebi. El a rămas un veritabil simbol al istoriei noastre, datorită longevităţii domniei sale, cele aproape trei decenii poziţionându-l în topul domnitorilor Ţării Româneşti. Referitor la nume, "Mircea cel Bătrân" însemna, de fapt, "Mircea cel Vechi" (adică din bătrâni, din trecut), numai că, de-a lungul secolelor, numele şi-a pierdut sensul iniţial. Ţara Românească nu obişnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, astfel că Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea şi de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.
Mircea cel Bătrân a fost domnitorul care întărit economia ţării prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care a încheiat tratate şi privilegii în acest sens. În timpul conducerii sale, dministraţia a fost organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc, constituit în mare parte din dregătorii curţii. Armata a fost organizată în "oastea cea mare", alcătuită în principal din ţărani, şi "oastea cea mică" sau "curtea" - înzestrată cu arme şi întărită prin cetăţi ridicate în punctele strategice ale ţării. Cu sprijinul ei a purtat un lung şir de lupte cu turcii, încă de la începutul domniei, când voievozii de la Curtea de Argeş au sprijinit pe ruda lor, ţarul Straţimir, de la Vidin împotriva fratelui său, Şişman, de la Tîrnovo, vasal al turcilor. Acest ajutor fusese iniţiat de fratele său, Dan, care-l precedase la domnie şi a murit în luptele din Bulgaria. Mircea a fost cel care l-a înfrânt la Rovine (după unii istorici în 10 octombrie 1394, după alţii în 17 mai 1395) pe sultanul Baiazid, fiind detronat ca urmare a unui complot şi silit să treacă munţii în Transilvania, căutând sprijin la aliatul său, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei şi apoi împărat al Sf. Imperiu Romano-German, pentru a-şi recăpăta tronul de la Vlad Uzurpatorul. În 1396 a participat cu oastea sa la bătălia de la Nicopole (25 septemrie), în care cruciaţii ridicaţi de Sigismund au fost înfrânţi de Baiazid. Până la urmă, voievodul care se dovedise a fi, deopotrivă, bun bun gospodar, diplomat (căci încheiase tratate de alianţă şi cu regele polon Vladislav Jagello) şi comandant militar, a fost silit să încheie pace cu turcii conduşi de Mehmed I, fiul lui Baiazid, cel bătut de mongolul Timur Lenk şi luat prizonier.
Unul dintre lucrurile cele mai reprezentantive în dreptul meritelor domnitorului constă în număroasele biserici şi mănăstiri construite pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a copiştilor şi caligrafilor şi prin întemeierea unor remarcabile şcoli de pictură religioasă. De altfel, în anul 1401, mitropolitul Ţării Româneşti primea titlul de "exarh al plaiurilor", având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal. În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianţe solide menite să păstreze independenţa ţării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Din păcate, aproape toate măsurile preventive, strategice şi împotriva pericolului otoman au fost sortite eşecului, mai ales după ce Mircea, voievodul de la Curtea de Argeş, a intervenit în sprijinul popoarelor creştine din sudul Dunării. Oricum el rămâne o figură luminoasă a istoriei medievale a neamului românesc!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
