Vedere de pe Dealul Olarilor - Şoareci, şobolani, dihori...
Glumă cu tâlc: Era undeva o apă, peste apă era un pod (de lemn), pe pod treceau în acelaşi timp un şoarece şi un elefant. Gâgâlicea, către uriaş: ce tropăim, ce tropăim!...
Continuare apocrifă: elefantul nu a răspuns, iar prietenii l-au lăudat pentru asta - "nu te coborî la mintea lui", "nu-l lua în seamă pe idiot"...
Final ca de fabulă: şoarecii au prins curaj, s-au aliat şi cu nişte şobolani şi au ros podul, de nu mai ai acum pe unde să treci apa... (Comentariu: şoarecii şi şobolanii pe plictisul elefantului contează, mai ales dacă au şi apucături de dihor, împrăştie putoare în jur).
*
Mi s-a întâmplat de câteva ori ca ipochimeni caraghioşi (semnificativ este că parcă sunt clone unul altuia: nu-şi încap în piele, autoaprecierea de "genial" le-a făcut spume la colţurile gurii, vorbesc şi scriu de parcă au toată educaţia făcută pe izlaz sau în preajma unei ţaţe isterice, sunt mizantropi de probabil le este greu să nu scuipe oglinda în care se rad dimineaţa, iar peste toate se consideră şi victimele unor comploturi universale, lumea fiind panicată de trista lor nimicnicie), ipochimeni caraghioşi, zic, amestecă instituţii fundamentale naţiunii române în răfuieli personale, cu sentimentul că, astfel, foşgăiala lor penibilă va deveni tropăială. Presupun că frustrarea le dă în foc văzându-se ignoraţi, de aceea le ies acum înainte, pe persoană fizică, desigur.
Fac asta în ciuda sfatului unor amici şi a înţelepciunii de Cicăneşti, care spune că nu e bine să te iei la trântă cu unul murdar pe piept, că te murdăreşti şi tu. Păi nu, zic eu. Când dihorul ţi-a intrat în curte, pui mâna pe cazma, altfel îţi omoară găinile. O să-ţi pută curtea o vreme, dar măcar scapi de jivină. (La modul serios: prea îi lăsăm pe caraghioşi să-şi facă de cap, apoi ne plângem că e atâta mizerie morală, atâta entropie în jur. Delicateţea e, în cazuri de-astea, un alt nume dat laşităţii).
Pe scurt: de curând, un ipochimen - mă voi referi la el prin iniţialele FC1 - a făcut o pasiune din a comenta (nu dezbate, nu are cu ce, pentru asta trebuie argumente, neuroni, nu ochi injectaţi) ideea societăţii fără partide, SFP, şi o face aşa cum toată lumea ştie că îi este obiceiul, cu imprecaţii, porecle, zbierete, grohăituri, pornind, de fapt, de la o fantasmagorie: după el, SFP propune desfiinţarea politicii şi a statului... Prostie sau diversiune (cu şcoală securistică)? Înclin spre prima alternativă (deşi l-am văzut pe vremuri în uniformă), FC ilustrând perfect spusa Simonei Weil, cum că unul dintre cele trei scopuri principale ale partidelor este, simplific, spălarea pe creier a membrilor de partid. Păcătuiesc puţin stilistic: termenul "spălare" sugerează curăţenia, partidul al cărui enoriaş este FC murdăreşte din plin mintea. Spre dovadă, el nici nu mai ştie în ce secol este, a rămas agăţat de barba lui Marx ca scaietele de coada oii, încă mai contează pe criminala luptă de clasă şi pe alte asemenea aberaţii aflate de mult la coşul de gunoi al istoriei. O fosilă anacronică şi ridicolă.
Revin la calificativul "caraghios". Priviţi coperta din spate a cărţii "Insomnia cuvintelor", de O.C.M. Apare sus, ca păduchele în frunte, poza ipochimenului, nu a autoarei, aceasta e exilată în partea de jos a paginii de gardă, alb pe alb şi abia pe jumătate cât a editorului. Textul de alături e jenant-senil: abuz de majuscule şi cuvinte scrise îngroşat, pocirea numelui autoarei, cratime la capăt de rând, o aluzie libidinoasă pe la mijlocul paginii, vorbe fără legătură cu cartea. Dar, bomboana de pe colivă (coliva prestigiului profesorului de română) este brava virgulă dintre subiect şi predicat, aflată puţin mai jos de gluma libidinoasă! Mulţumesc. Corigent, vii matale la toamnă!...
Mai aveam, dar chirăie găinile, s-a apropiat vreun dihor de coteţ...
-------------------------------------------
1. De la "fosilă comunistopată".
