Interviu cu Marius Bodochi
Marius Bodochi - alias Nichita Alexandru în piesa "Omul cu mârţoaga", care s-a jucat zilele trecute la noi în oraş - s-a născut la 6 septembrie 1959 la Cluj şi a absolvit Institutul de Teatru din Târgu Mureş, la clasa profesorului Constantin Codrescu - promoţia 1982. Debutul său a avut loc în ultimul an de studenţie, pe scena Teatrului Naţional din Cluj Napoca. Tânărul actor de atunci a avut de interpretat rolul Cristopher Flanders din piesa "Trenul nu mai opreşte aici", a lui Tennessee Williams. Din 2004, Bodochi joacă pe scena Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti. Anul trecut a făcut şi el parte din distribuţia piesei de teatru "Nemuritorul", în regia lui Dan Tudor, în care a jucat alături de maestrul Radu Beligan şi de Maia Morgenstern.
- Aţi spus în repetate rânduri că sunteţi unul dintre cei mai bine plătiţi actori din ţară. Care este cheia succesului?
- Nu este niciun secret! Toată treaba este să lucrezi cât mai mult, să fii angajat într-un teatru, să ai mai multe colaborări cu alte teatre de unde vei fi plătit la bucată. Să încerci să-ţi faci treaba cât mai bine de fiecare dată, pentru ca lumea să aibă nevoie de tine. Şi mai e şi norocul - fiecare cu al lui! E foarte importantă şansa în meseria asta - adică să te întâlneşti cu oamenii potriviţi la momentul potrivit, cu rolul potrivit la momentul potrivit. Sunt roluri pe care nu le poţi juca decât la o anumită vârstă. Pentru unele poţi fi prea bătrân, pentru altele poţi fi încă prea tânăr. Contează să te întâlneşti cu acei oameni care să intuiască ce calităţi ai şi să-ţi dea rolul potrivit care să te pună în valoare.
- Puteţi numi un rol sau o piesă care v-a propulsat şi v-a adus notorietate?
- Da, există. Ar fi "Regele Moare", a lui Eugen Ionesco, în regia lui Victor Ioan Frunză - la Teatrul Metropolis, rolul Dionisos din "Bacantele" lui Euripide, "Ondine" al lui Giraudoux - ambele la TNB, dar şi "Persecutarea şi asasinarea lui Jean Paul Marat", la Teatrul Naţional din Cluj. Multe din spectacolele astea au fost preluate de televiziunea naţională şi date pe post în anii '90, când nu erau atâtea televiziuni şi lumea chiar se uita la teatrul TV. Şi acum există teatru pe TVR 2, lunea, odată la două săptămâni, iar audienţa este foarte bună şi, oricum, cu siguranţă te vor vedea câteva sute de mii de oameni, deci este un lucru foarte bun. Turneele iarăşi îţi aduc notorietate. Am făcut în ultimii ani multe turnee cu două spectacole în regia lui Dan Tudor - "Gaiţele", cu Teatrul Metropolis şi "Taxi blues", de Ana Maria Bamberger. Acesta din urmă a luat şi multe premii: de interpretare, de regie, de cel mai bun spectacol... A fost propulsat spectacolul, şi prin acesta şi noi. Dar foarte important rol în viaţa unui actor îl are televiziunea. Teatrul te consolidează ca artist, îţi dă forţă, multă culoare, dar televiziunea te face cunoscut. Eu am avut noroc în sensul acesta pentru că am lucrat cu aproape toate televiziunile. Am avut emisiuni cu diferite posturi, colaborare de 18 ani cu TVR Cultural şi TVR 2. În timp, acest lucru te face cunoscut. Ai, n-ai treabă, eşti în casa omului! Serialele iarăşi sunt foarte importante. Filmul mai puţin, pentru că nu mai sunt cinematografe, au rămas foarte puţine, iar filmele româneşti sunt programate mai răruţ.
- Există un om de teatru care v-a influenţat în mod deosebit sau care a reprezentat un model pentru dumneavoastră?
- Da, sunt mai mulţi. În primul rând regizorii cu care am lucrat, şi aici mă gândesc la Victor Ioan Frunză, la Mihai Măniuţiu, Horia Popescu, Alexandru Tocilescu, Alexander Hausvater - un regizor controversat, dar este un artist! În ultimii ani am lucrat mult cu Dan Tudor, care se dovedeşte a fi un regizor foarte bun, pentru că, pe lângă faptul că este un om deştept, are şi intuiţie. Şi asta l-a ajutat mult să ştie ce piese să aleagă, când şi unde să le monteze... De exemplu, intuiţia lui de a face piesa cu spectacolul "Nemuritorul", al doamnei Mona Radu, a fost senzaţională: ultimul spectacol în care a jucat Radu Beligan! Un spectacol senzaţional cu Radu Beligan, cu Maia Morgenstern şi cu mine, la Teatrelli! Cei care conduc instituţia aceasta de cultură au zis că este un lucru extraordinar să joace meşterul Beligan pe scenă, şi aşa a şi fost. Din păcate, norocul ne-a surâs doar până la un moment dat, fiindcă n-am putut să jucăm decât şase spectacole, iar după aceea Radu Beligan s-a retras şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat... Dar oricum, piesa aceasta pe care am trăit-o alături de meşter şi de Maia a fost senzaţională şi mi-a adus multe satisfacţii. Şi oricum, acum noi vom apărea în cartea de istorie teatrală ca fiind cei alături de care a jucat meşterul Beligan în ultimul lui spectacol!
- Aveţi un personaj pe care l-aţi îndrăgit foarte mult sau unul cu care v-aţi identificat?
- M-am identificat eu cu câteva personaje, dar nu până la limită, pentru că teatrul în ziua de azi se face şi cu mult gând, cu mult creier. Trebuie să fie şi suflet, dar trebuie să fie neapărat şi raţiune. Şi raţiunea împletită cu sufletescul este cea mai bună soluţie în abordarea unui rol. Pentru că un rol trebuie să fie gândit. Nu poţi juca la plesneală, fiindcă data viitoare nu vei mai putea evolua la fel ca atunci când ai jucat pentru prima oară în faţa unui public. Trebuie să existe raţiune, pentru că aceasta aşează lucrurile. Le sedimentează într-un fel în care ele să poată fi percepute de spectatori. În momentul de faţă, eu joc în paisprezece spectacole şi ar fi cumplit să confund personajele între ele.
- Cum aţi ajuns să jucaţi în "Omul cu mârţoaga"?
- A fost ideea lui Dan. Eu am rămas surprins, pentru că în capul meu, personajul acesta, Nichita Alexandru, trebuia să fie un actor mult mai tânăr. Am mai jucat acest rol în urmă cu peste 30 ani, la Teatrul Naţional din Cluj - cred că în 1984. Şi uite că după trei decenii, am ajuns să rejoc acelaşi personaj. Este o provocare, o experienţă interesantă!
- Cum a fost Nichita de atunci faţă de cel de acum?
- Nu pot să compar. Un om în treizeci de ani se schimbă mult. Eram cu totul altfel atunci decât sunt acuma, şi aici mă refer din punct de vedere sufletesc. Eram foarte tânăr, terminasem facultatea de 2-3 ani. Acum, sigur, datorită experienţiei de viaţă, de scenă şi celei actoriceşti, exista pericolul ca personajul - într-o distribuţie cu oameni mai tineri decât mine - să fie aşa, ca din altă lume... E ca şi atunci când ai mai mulţi copii, dar, dat fiind că celălalt spectacol l-am jucat în urmă cu atâţia ani, nu am încotro şi trebuie să-l prefer pe acesta. Şi aşa este şi logic, pentru că pe ăsta îl joc acum şi îmi place. Este o comparaţie greu de făcut. Erau alte vremuri, eu eram altfel, colegii mei de atunci erau altfel...
- Presupun că şi publicul era diferit...
- Publicul în anii '80 era unul avid de teatru, pentru că era singura zonă luminoasă unde probabil puteau oamenii să se simtă bine. Se simţeau bine la teatru şi este şi un text foarte bun acesta al lui George Ciprian, iar în anii '80, să vezi "Omul cu mârţoaga" la teatru era un lucru important. Era o gură de oxigen pentru spectatori! La televizor nu vedeau mare lucru - era câte un film din când în când şi, în rest, cele două ore de program care erau cum erau...
- Cum vi s-a părut publicul de aici, dat fiind că de ceva vreme nu a mai avut contact cu teatrul?
- Eu nu aş împărţi publicul care merge la teatru în pregătiţi şi nepregătiţi sau avizaţi şi neavizaţi, pentru că teatrul este o artă vie care se întâmplă acum şi aici. Şi orice om de pe lumea asta, indiferent cât ar fi el de avizat sau neavizat, indiferent de câte spectacole a văzut, poate să reacţioneze la ceea ce se întâmplă pe scenă - să râdă dacă e de râs, să-i dea o lacrimă dacă e cazul. Să participe la eveniment, pentru că de asta e teatrul frumos: el e viu acum, aici şi toată lumea este în acest împreună, care este foarte important şi pentru noi ca actori. Probabil că ar trebui să vină mai multe spectacole într-un oraş atât de frumos cum e Curtea de Argeş. Există şi foarte mulţi intelectuali aici - licee foarte bune, medici mulţi, ofiţeri... Ar suporta - să zicem - două-trei spectacole pe lună. Să înceapă cu două, apoi cu trei şi apoi poate vor să vadă săptămânal câte unul!
- Veţi reveni la noi în oraş?
- Eu pot să revin, dar trebuie să mă cheme cineva ca să revin. Dacă mi se lansează invitaţia, cu cea mai mare plăcere, pentru că trebuie să te duci acolo unde lumea te cheamă, asta este treaba noastră! Există oraşe mult mai mici şi mai sărace care ne cheamă şi mergem şi jucăm. Am jucat, de pildă, şi la Mizil, un orăşel micuţ şi mai sărac, iar lumea a fost absolut încântată, pentru că nu foarte mulţi au ocazia să vadă un teatru pe viu. Dar a devenit aproape un lux. Este scump să deplasezi un spectacol. Îţi trebuie hotel, bani pentru artişti, transport... multe cheltuieli care se acoperă destul de greu. Dar un oraş precum Curtea de Argeş este bogat! Sunt oameni destoinici, judeţul merge bine, cred că şi cultura ar trebui să meargă bine. Dacă oamenii pot să gestioneze lucruri care produc bani, cred că pot gestiona şi un fenomen cultural. Mai ales că există şi Teatrul "Davila" din Piteşti, unde sunt actori foarte buni şi au şi un festival de teatru foarte bun. Se pot întâmpla lucruri foarte frumoase, totul e ca deţinătorii frâielor puterii să încerce să mişte ceva. Astea sunt lucruri care se rezolvă printr-un telefon, se negociază cu un teatru şi se pot face lucruri minunate. Mai ales că este la puţin peste 100 km de Bucureşti...
