VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - De ce sunt revoltat
Din mai multe motive, chiar foarte multe... Fără o ordine anume, amintesc câteva.
Sunt matematician prin educaţie, cercetător de profesie, am rămas ţăran tradiţional prin creştere: mă înfurie şi-n acelaşi timp îi compătimesc pe cei care fac afirmaţii pe care nu le pot demonstra, cei totdeauna siguri pe orice le iese pe gură, care nu ştiu ce este îndoiala, mirarea, căutarea; cu atât mai mult mă înfurie cei pe care i-am asociat cu „stilul dihor”, care bolborosesc încontinuu, poluând spaţiul public, contând pe paralizarea prin stupoare a celui vizat (inserez aici un citat din Umberto Eco, pentru a vedea că şi alţii sunt furioşi şi vehemenţi: „Reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, fără să facă vreun rău comunităţii" - adaug la reţelele de socializare, cărţile tipărite la edituri de apartament, în regie proprie, fără a fi răsfoite măcar de un redactor de meserie); mă înfurie şi mă dor nedreptatea, violenţa de orice fel, agresivitatea prostească, plăcerea de a dărâma, de a face rău (citez un caraghios local, care se laudă adesea cu „le-am stricat şi de data asta regia”, făcându-se sistematic de râs şi făcând de ruşine oraşul); îmi iubesc necondiţionat şi nenegociabil Ţara, cu bunele şi cu relele ei, poporul român, cu bunele şi cu relele lui, de aceea mă înfurie răuvoitorii şi răufăcătorii, deopotrivă cei pe care-i bănuiesc că sunt cozi de topor ai unor răuvoitori din afară şi cei inconştienţi, care-i fac rău din prostie; iubesc necondiţionat şi nenegociabil acest oraş al întemeietorilor de Ţară, care ar merita mai mult, mult mai mult, din partea tuturor instituţiilor aliniate de la un capăt la celălalt al bulevardului (Carol I odată, al Basarabilor acum), incluzând aici şi instituţiile de la capete, care ar merita mai mult şi de la toţi locuitorii care merg de-a lungul bulevardului (al Basarabilor acum)...
Am revenit în oraş, în urmă cu vreo cincisprezece ani, din dragoste pentru locuri, de dorul graiului şi al ierbii de acasă, am venit să fac ceva pentru oraş - de-ar fi fost doar faptul că puţine sunt localităţile din ţară, vreo şase-şapte, niciuna de dimensiunile Curţii de Argeş, care să aibă un academician cu adresă locală şi tot m-aş fi simţit bine. N-am cerut nimic, m-am pus pe treabă. Conferinţele de calcul celular, Clubul de Cultură, revista „Curtea de la Argeş” - mai sunt şi altele, nu le adaug. Mulţi prieteni, mulţi localnici pentru care a meritat, cu care am conlucrat, alături de care m-am simţit bine. Plecăciune! Dar şi câţiva localnici care n-au înţeles nimic. Am fost bănuit la început că mă agit pentru a ajunge primar - am scris de două ori în „Argeş Expres” că bănuiala e fără noimă. Greu de lămurit însă indivizii care se conduc după sloganul „mie ce-mi iese din asta”, aşa cum m-a întrebat un nepriceput cu funcţie atunci când i-am propus să se alăture Clubului (era, desigur, vorba despre ce-i iese lui, nu mie!). Apoi, cele două-trei cazuri patologice, ale celor care umblă cu pietre în buzunar, pentru a sparge geamuri, şi cu beţe subsuoară, pentru a le vârî în orice roată care se învârte.
Le-am răspuns prin intermediul „folclorului urban”, le spun şi aici, de la obraz: n-aveţi voi beţe câte spiţe am eu... Şi, mai ales, nu contaţi pe sfiiciunea mea. Am crescut la ţară, ştiu ce trebuie făcut atunci când îţi intră dihorul în curte, am făcut liceul la internat, nu pot fi provocat de două ori...
Şi, mai ales, îmi pasă. De oraşul acesta, de Ţara aceasta. De normalitate. Totdeauna mi-a păsat, dar acum simt şi urgenţa acţiunii. Timpul nu mai are răbdare, agresiunile au devenit prea sistematice, neruşinate, au fost prea multă vreme tolerate - eu am decis să nu le mai tolerez.
