REVEDERE EMOŢIONANTĂ
A treia decadă a lui august. Sâmbătă, ziua 20. Deşi calendarul ortodox nu consemnează o sărbătoare religioasă creştină, totuşi e mare sărbătoare, zi sfântă pentru absolvenţii Institutului Pedagogic piteştean, promoţia 1966, cu inimile vibrând în piepturile peste care au trecut cinci decenii, zi ce încarcă cu emoţii pe cei care astăzi au un pic sau mai mult peste şaptezeci de ani.
Am păşit silenţios, aproape în vârful picioarelor, prin intrarea din spate, astăzi modernizată, cu gândul să nu deranjez marii dascăli de odinioară ce învaţă sus, în ceruri, alţi studenţi, descurcându-le tainele limbii noastre şi ale literaturii. Poate că acolo, undeva, continuă cu sfaturile lor înţelepte despre omenie, despre menirea dascălului, a celui îndrituit cu marea misiune de a educa, a forma, a învăţa generaţiile, pentru că aşa făceau marii noştri profesori, plecaţi acum dintre noi, Gabriel Ţepelea, Şerban Cioculescu, Augustin Z. N. Pop, Ovidiu Râureanu, Ion Moise, lista ar fi mare… Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Treceam unii pe lângă alţii fără să ne recunoaştem, noi care ani buni am fost prieteni, colegi, părtaşi la bucurii şi insuccese. Întrebările curgeau ca un fluviu: tu cine eşti… dar tu… parcă ai fi Nuţi Lenţi, Daniel, Doina, Tiuţa, Nelu, Mişu, Justina, Nuşa, Oniţa, Lili, Nae, şi aşa până la al douăzeci şi cincilea prezent la revedere. A fost prezentă soţia regretatului nostru coleg şi prieten Romică Popescu, profesoara Catrinel Popescu, scriitor cu condei de aur, care ştie bine când înfloresc "tomniţele la Meri". Buchetul oferit domnului rector Mocanu de către Catrinel a produs alte mari emoţii.
Am intrat, tot în linişte, în amfiteatrul de odinioară, care azi poartă numele marelui dascăl Gabriel Ţepelea. Surpriză! Fostul nostru asistent Mihail Diaconescu, azi profesor universitar doctor, romancier, istoric literar, estetician, doctor honoris causa, împreună cu fiinţa de mare cultură, doamna Corina Diaconescu, ne aşteptau plini de emoţii. Ne-am recunoscut, fie cu zâmbete, fie cu lacrimi, luându-ne locul în băncile amfiteatrului, ca pentru seminar. Domnia sa şi-a împărţit tuturor studenţilor de odinioară scrierile, alături de zâmbetul rămas acelaşi, numai că acum îşi făcea loc printre barba albă, care-l înnobilează.
În şoaptă, au început destăinuirile, amintirile, însoţite de zâmbete, dar şi de lacrimi, surprinse de cameră sau de aparatele de fotografiat. Fiecare coleg, prieten, a primit din partea subsemnatului un plic în care am introdus câteva numere ale revistei "Pietrele Doamnei" şi una dintre cărţile mele, apărută de curând, "Umor domnişan şi nu numai".
Dintr-o dată s-a făcut linişte, nici musca nu se mai auzea. Cineva sparge tăcerea, şoptind: "Vine rectorul anilor noştri!" Însoţit de actualul prorector, conf. univ. dr. Adrian Sămărescu, a apărut, ca un Ceahlău, primul rector al cetăţii universitare piteştene, prof. univ. dr. Marin Z. Mocanu, nicidecum ca "Măcinul", acum la frumoasa vârstă de nouă decenii, sărbătorit la 6 august a.c. de către Universitate. Pentru că el, prof. univ. dr. Marin Z. Mocanu a pus cărămizi solide la temelia cetăţii universitare piteştene.
Ajutându-se de baston, domnia sa a urcat, în aplauzele foştilor studenţi, piedestalul catedrei, salutând cu sobrietate pe cei care s-au ridicat în picioare, ca semn de înalt respect, şi care i-au cântat "La mulţi ani!". Momente de mari emoţii, bucurii şi picături calde de lacrimi pe obrajii ridaţi ai pensionarilor dascăli de azi, care au venit din diferite colţuri ale judeţului sau ţării, să sărbătorească marele eveniment. Cei douăzeci şi cinci de participanţi la sărbătoarea revederi, după cincizeci de ani, au deşirat mosorul amintirilor din anii trecuţi cu bucurii, cu dureri, cu realizări, cu insatisfacţii, aducându-ne aminte de cei care au fost şi nu mai sunt, destul de mulţi, cincisprezece absenţi dintre noi, pot fi mai mulţi. Momentul de reculegere a fost foarte emoţionant.
Scriitorul Mihail Diaconescu, nominalizat pentru Premiul "Nobel", a ţinut un discurs emoţionant, pe măsura înaltului său grad de intelectualitate, dar nu înainte ca actualul prorector, Adrian Sămărescu, să ne adreseze cuvântul său de bună revedere. Amintiri… amintiri… Am ascultat şi ne-am bucurat de frumoasele cuvinte ale Făt Frumosului anilor studenţiei noastre, astăzi marele romancier, istoric literar, estetician, teolog, încă verde şi drept ca bradul, fiul preotului învăţător din Vultureşti, Mihail Diaconescu.
Apoi... aranjându-şi scaunul, se ridică fără probleme, nonagenarul Universităţii piteştene, cu părul mai alb decât neaua, cu faţa deloc brăzdată, frumoasă şi senină, cu acei ochi inteligenţi şi iscoditori, elegant ca întotdeauna, şi ne-a vorbit cu o fluenţă şi o ordine în idei, care pe mine, personal, m-au uimit. Discursul domniei sale, de natură academică, presărat cu îndemnuri, sfaturi, amintiri, glume, a umplut de bucurie şi de emoţie pe cei douăzeci şi cinci de foşti studenţi de acum cinci decenii, dar şi pe soţii şi soţiile prezente la eveniment.
Flori, cadouri simbolice, aplauze, totul încheindu-se cu izbucnirea, în cor, a frumosului cânt românesc "La mulţi ani!". Subsemnatul a desfăşurat cele două stampe, executate cu migală pe mătase de către un mare sufletist, istoricul George Rotaru, "Hrisov in honorem", oferit primului rector al Institutului piteştean, prof. univ. dr. Marin Z. Mocanu, precum şi "Stampa de excelenţă", oferită prof. univ. dr. Mihail Diaconescu. Nu pot trece cu vederea faptul că domnul profesor Mihail Diaconescu, subsemnatul, Daniel Dejanu, Nuşa Eşanu şi publicistul scriitor Mihai Florin Stan, au donat bibliotecii universitare scrierile lor, ca semn de recunoştinţă faţă de darul intelectual oferit de marii dascăli ai acestui lăcaş de învăţământ, acum cinci decenii.
Şi cum se putea termina mai frumos decât cu o masă colegială, organizată bine de către colegul nostru Mihai Golescu, azi ziarist de înalt profesionalism! Unul lângă altul, cei doi profesori priveau din centru, cu dragoste şi chiar melancolie, creaţiile lor intelectuale. Surpriza surprizelor, stimata doamnă Corina Diaconescu a delectat asistenţa cu un aranjament muzical, la pian, interpretând muzică selectă, clasică, uşoară, romanţe, fie din repertoriul românesc, fie internaţional. Ovaţiile nu mai conteneau!
Şi iată că se poate! Se poate să adunăm oameni, deşi mulţi chemaţi, puţini veniţi, să ne adunăm, după cincizeci de ani, douăzeci şi cinci dintre tinerii studenţi de atunci, douăzeci şi cinci de gânduri, ambiţii, entuziasme tinereşti, astăzi fiind toţi pensionari trecuţi prin urcuşurile şi coborâşurile vieţii, cu bucurii, necazuri, cu satisfacţii şi neîmpliniri, toate trecute însă cu demnitate şi înţelepciune.
"Amintiri, amintiri/ Voi sunteţi dragi comori/ Soare, zâmbet şi flori"...
