TABLETĂ DE SCRIITOR - RECUPERAREA UNUI VIS PIERDUT
Fiecare om nu are decât o singură naştere, o singură viaţă şi o singură moarte. Naşterea şi moartea sunt bornele între care ni se împlineşte viaţa. Iar evoluţia noastră se suprapune, se interferează sau se îndepărtează cu (de) întâmplările altei vieţi, a fiinţei pe care o iubim, cu o aromă de primăvară pe suflet.
Dar, deodată, timpurile liniştite se schimbă, prezentul fericit devine trecut înlăcrimat, pe patru trepte: imperfectul este existenţa neterminată; perfectul simplu este moartea abia întâmplată; perfectul compus, durerea apăsătoare a celui care a rămas singur; iar mai mult ca perfectul - recuperarea unui vis pierdut, adică a iubirii care s-a stins. Ea se afla în ultimele clipe ale vieţii: doctoriţa cea tânără, care-i fusese elevă şi care o îngrijea de câteva luni, mama ei, eu şi câteva rude apropiate o priveam cu tristeţe pe doamna profesoară, grav bolnavă, ca pe o pierdere irecuperabilă, deşi nici unul dintre noi nu-i vorbea de moarte.
- A sosit clipa?, întrebă ea deodată pe doctoriţa cea tânără, în care avea cea mai mare încredere.
- Vai, doamnă directoare! Ce spuneţi dumneavoastră?
- Lumina!, şopti atunci ea, lumina din oglindă, văd lumânarea pâlpâind, mi-aţi aprins-o în spate, pe noptieră, dar ea se reflectă în oglindă... A sosit clipa?...
Cineva, care înţelesese că a sosit clipa cea din urmă, îi aprinse lumânarea, undeva pe noptieră, crezând că nu va fi zărită... Dar flacăra ei plăpândă se reflecta în oglinda din faţă.
Ce să-i mai răspundem? Toţi tăceam, fără respiraţie, fără cuvinte, fiindcă orice am fi rostit părea o minciună. Iar adevărul nu îndrăzneam să-l rostim.
Abia după 15 ani, am recuperat visul meu cel frumos din tinereţe şi durerea mea neprevăzută, în romanul "Lumina din oglindă", dăruit, mai întâi, cititorilor de la Biblioteca Municipală din Curta de Argeş şi apoi tuturor celorlalţi cititori ai mei - de pretutindeni, câţi vor mai fi, câţi vor fi rămas...
