VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Lighioane, pretutindeni
Tot ce seamănă cu propaganda de acum treizeci-patruzeci de ani ne provoacă o respingere instinctivă, mai ales celor de vârsta a doua, cei care am apucat „programul TV sandvici”, o emisiune de o oră între două telejurnale de partid - poate şi celor de vârsta a treia, dar, cred, la o scară mai mică, pentru că, totuşi, „înainte era mai bine”, fie şi numai pentru că înainte nu ne dureau genunchii... Îndopaţi cu fraze golite de sens prin repetare ritual-lozincardă, avem alergie la cuvinte, ignorând sensul lor, realitatea de dincolo de sunete. O capcană (psihologică), o eroare (pentru că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor), o prostie (ca formă a lipsei de luciditate). Au mai apărut între timp şi „nivelatorii”, unii plătiţi, diversionişti profesionişti sau profesionişti ai mass-mediei recrutaţi ca diversionişti, alţii doar proşti (imitatori ai celor dinainte, ai cozilor de topor, dându-şi singuri cu toporul în picior, de-aia zic că-s proşti), poate unii snobi, superficiali ca orice snob, imaginându-şi că „aşa e modern/cool”, alţii frustraţi sadea, având nevoie să spargă farfurii pentru a avea o bucurie. Favorizaţi şi de faptul că e vremea lor, a „legiunilor de imbecili”, vorba lui Umberto Eco, care se exprimă incontinent şi mereu demolator pe internet, veşnic „contra”, indiferent de subiect.
Sunt vehement, explic imediat motivele.
Reproduc un titlu din ediţia online a unui ziar central, „Mi-aş băga, dar n-am ce şi mă împiedică şi educaţia”, reluând subtitlul: „Care mai suferiţi rău de mândria prostească de a fi români, ca şi cum v-aţi fi ales naţionalitatea sau aţi fi dobândit-o prin eforturi extraordinare?” Autorul e autoare, de-aia „n-are ce”, dar e clar că e deşteaptă-foc, nu suferă deloc de „mândrie prostească”, dar se cam împiedică în educaţie... Nu e deloc cel mai imbecil (vorba lui UE, cel amintit mai devreme) titlu sau cel mai imbecil articol citit pe coloana din dreapta a publicaţiei centrale, ediţia online. Mi-e şi jenă (m-o fi împiedicând educaţia...) să amintesc un alt titlu, care ilustrează afirmaţia anterioară, o fac cu greaţă, cerându-mi scuze: „Hai, sictir, patrioţilor!”
Pe ce lume trăim, în ce ţară trăim?! Până unde se poate ajunge?!
Gesturi tipice de dihori de presă - genul e răspândit, nu găsim asemenea lighioane numai în oraşul nostru (reamintesc începutul acestui serial). Plătiţi, proşti, snobi, frustraţi? Nici nu contează - efectul e acelaşi. Halucinant. Suprarealist. Că nimeni nu-i ia în seamă e una (comoditate-laşitate-lehamite?), că ziarul cu pricina, un caz printre altele, îi girează e cu totul alta. Dacă cineva spune/scrie ceva care nu e pe gustul unui minoritar, de orice gen ar fi el, oricât de aberant ar fi el, acel cineva este executat rapid, cu hotărâre „corectă politic”. Greu de presupus şi că un asemenea text ar fi publicat - iar asta nu ar fi cenzură, cum ar fi considerată nepublicarea textelor antinaţionale, antiromâneşti. Şi nu e vorba de o dublă măsură aici, ci de o situaţie absurdă. Faptul că eu (un eu generic, desigur, că nu se poate să fi rămas singur) sunt jignit, rănit de articole precum cele menţionate, nu încalcă nicio regulă, nu mobilizează nicio instituţie, fie ea şi virtuală. În balanţă cu zgomotul patriotard comunist, „este acum liber” la bălăcăreală antinaţională. Neruşinată şi sistematică, ostentativă şi paralizantă - cine mai e în stare să mărturisească, riscând să fie sictirit, că suferă de mândria de a fi român?...
Că doar nu ne alegem naţionalitatea... Nici familia... Nici mama...
Aş vrea să văd figura dihorilor de mai sus, dacă cineva s-ar referi la familia sau la mama lor aşa cum se referă ei la România... Că până şi papa Francisc a dat liber la a-l „trata” cu pumnul pe cel care vorbeşte urât la adresa mamei... Voi reveni. Cu pixul.
