VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR: Plago-doctorate plagiate
Aproape nu e zi în care să nu auzim-citim ceva cu subiectul acesta. Mai ales despre politicienii de rang înalt (ca plasare în ierarhia de partid sau de stat, că altfel...), care nu pot rezista tentaţiei de a-şi adăuga un „dr.” pe cartea de vizită (şi, desigur, de a-şi însuşi avantajele care decurg de aici, inclusiv exprimate în bani). Dar un politician (de rang înalt...) are multe îndatoriri, la Senat, la Guvern, la una-două-trei universităţi particulare, în unul-două-trei consilii de administraţie, la televizor, la firmele sale, soţiei, soacrei, la barou, prin circumscripţia electorală, pe contul de socializare, viaţă agitată, când să mai stea să mai şi scrie?!... Nici să copieze cu mâna lui nu are timp, angajează un „copiator” (banuiesc că unii se oferă singuri) - model şi pentru mare parte a bibliotecii „scrise” în închisori în ultimii ani. Plus internetul cel nesfârşit şi mister "G", motorul de căutare cel mereu disponibil. Conducători de doctorate plagiate se găsesc, instituţii care să le gireze, de asemenea. Pline de falşi conducători de doctorat, unii dintre ei cu doctorate plagiate.
De aici începe schizofrenia, mai multe schizofrenii încep. Universitarii veritabili fac ochii mari şi nu le vine a crede - pagini întregi copiate fără ghilimele, fără referinţe, fără ruşine. Mare parte se întorc însă înapoi la treburile lor, ştiind/sperând că „ce e val ca valul trece”. O altă parte, preocupaţi de faptul că multe valuri aduc gunoaie, iar gunoaiele miros urât, strigă, mai tare sau mai încet, „hoţul, hoţul!” Prin comisii, prin presă, prin cyberspaţiu, pe coridoare. Politicienii cu plago-doctorate reacţionează aşa cum ştiu ei mai bine. Mai întâi îi doare-n cot, apoi se hlizesc la televizor spre deliciul alegătorilor de partid, captivi până a simula că nu ştiu ce e aia plagiat, unii chiar nu ştiu probabil, apoi pun la cale desfiinţarea comisiei de la Ministerul Învăţământului care a constatat plagiatul, formează o nouă comisie, din alegători de partid, captivi, încearcă şi să treacă prin Parlament o lege care să dezincrimineze furtul despre care tocmai vorbim, în cele din urmă supun chestiunea unei instanţe judecătoreşti, ca şi când folosirea ghilimelelor ar trebui prevăzută în lege.
Lumi paralele (intră în definiţia schizofreniei), într-o lume anormală.
Furtul e furt, de la ouă la boi (vezi proverbul), de la fraze la idei. Furtul e (în general) uşor de constatat, de către profesionişti (poliţiştii, în cazul ouălor şi boilor, orice om educat, în cazul unui text). Orice furt trebuie pedepsit, furtul trebuie prevenit. La fel plagiatul. Punct! Nu e nimic de negociat aici!
Mă tem însă că principala problemă nu este neruşinarea politicienilor, ei nu fac decât să-şi maximizeze profitul în condiţiile unor legi pe care tot ei le modifică după propriile interese (să vă mai atrag atenţia că asta nu ar mai fi posibil într-o Societate Fără Partide? - am scris cu majuscule spre enervarea unui caraghios local, el şi acoliţii lui ştiu care...), ci că avem de a face cu o „boală structurală”, de adâncime. Anume, de multe decenii, în România avem dificultăţi în a conştientiza ideea de proprietate intelectuală, de originalitate-onestitate. Un exemplu (prin care o să mă aleg cu o mulţime de noi neprieteni): ar fi interesant de făcut o statistică printre învăţătorii şi profesorii din ţară (inclusiv din CdeA), pentru a vedea câţi sunt „masteraţi”, câţi doctori, cât din tezele respective este original, de la ce universitate (cooperativă de diplome) au primit titlul. La fel cu lucrările de gradul I, la fel cu „referatele” şi „comunicările ştiinţifice” prezentate de elevi în diferite ocazii, uneori şi publicate.
Nu critic şcoala - dar, din acest punct de vedere, o arăt cu degetul, pentru că am în minte parafraza unei vorbe cu tâlc: cum se deprinde Ionică, aşa va proceda şi Ion... (În original: ce nu învaţă Johnny, nu va mai învăţa John.)
