Evocări: Ion I. Rizescu, un Ceahlău al învăţământului din urbea Basarabilor
Stau deseori înfundat în noianul amintirilor, răsfoiesc filele cărţii vieţii şi, cu melancolie, mă opresc fie în zona copilăriei, fie a adolescenţei, constatând cu mirare că nimic nu-mi scapă, îmi vin în memorie, cu lux de amănunte, şi cele mai puţin importante frânturi din existenţa trăită, zic eu, fără griji. Filele primilor doi ani de liceu, azi, mi se par consistente, "grase" în întâmplări bune şi rele, vesele şi triste, fiind vorba de clasele a IX-a şi a X-a, pe care le-am urmat, nicidecum cu magna cum laudae, la Şcoala Medie Mixtă nr. 1 din Curtea de Argeş (şcoală ce va deveni, mai târziu, Liceul "Vlaicu Vodă").
Erau la Şcoala Medie Mixtă nr. 1 mari dascăli, pedagogi de mare valoare, care îşi căpătaseră, datorită excelentelor rezultate, un renume: domnul Manolache la Matematică, doamna Nicolau la Fizică, Gabi Marinescu - Chimie, Savu - Latină, Zaharescu - Geografie, profesorii de elită Orleanu, soţii Leca, familia Negrescu, Duţeanu, Titi Nicolau (de la care, deşi om şi dascăl bun, n-am reuşit să pot înţelege Matematica, drept pentru care eram printre puţinii care veneau şi-n toamnă, la corigenţă. Tot cu domnul Titi făceam toată vara meditaţie, sub via din curte, cu o mână legănând landoul şi cu una scriind de zor exerciţii. Oricum, în Diploma de Maturitate, la rubrica "matematică" aveam nota opt la corigenţă. Clasa a X-a am început-o la Piteşti, la Şcoala Medie nr. 2. Văzându-mă cu nota opt la Matematică, m-au repartizat la Secţia Real. Cu intervenţii, am ajuns la Secţia Uman, dar nici aici n-am prea excelat).
Însă nu despre asta vreau să fac vorbire, a fost doar o paranteză unde ar mai fi multe de povestit. Vorbeam despre marii dascăli ai liceului, ai clasei mele de început. Nişte somităţi... dar peste toţi se ridica Ceahlăul învăţământului din cetatea basarabă Curtea de Argeş, şi pot spune asta la propriu şi la figurat. Îl văd şi astăzi, totdeauna elegant, cu pălărie de fetru, costum modest, dar bine întreţinut, pantaloni la dungă, pantofi asortaţi, cu o ţinută impunătoare, atrăgându-ţi în mod deosebit atenţia bastonul cu mâner, lustruit şi băiţuit, care pendula în mâna sa dreaptă, susţinându-i trupul masiv. Când urca treptele şcolii, observai cum oboseala celor aproape şaizeci de ani îşi spunea cuvântul. Răspundea în stânga şi-n dreapta la saluturile elevilor, iar în mişcare îi tremura uşor grăsimea de sub bărbie. Era încă frumos, maiestuos, impunător prin ţinută, dar şi prin vorbe.
Este vorba despre marele dascăl din Dealul Olarilor, profesorul Ion I. Rizescu, reprezentant de seamă al învăţământului Curţii de la Argeş. Ce dascăl, ce pedagog, ce OM! Mi-aduc aminte cu nostalgie de întâlnirea dintre tatăl meu şi domnul diriginte Rizescu. Tata a intrat de mână cu mine în cancelaria de la parter. Profesorul Rizescu ne-a văzut, a ieşit înaintea noastră şi, pentru că îl cunoştea pe tata, i s-a adresat, pe tonul său blând, dar impunător: "Nene Hirule, ce vrei să facem oare, e copilul dumitale, nu în public se rezolvă problemele şcolare". Aşa că a luat catalogul, l-a aşezat pe pervazul ferestrei din coridor, a citit notele, nu tocmai bune, şi a urmat dojeneala, perdaful ce mi l-a tras fără a ridica tonul, fără a jigni, fapt ce m-a durut mai mult decât dacă m-ar fi bătut tata. Cuvintele domniei sale mi-au fost alifie, vorbele tatălui meu - de asemenea, toate la un loc contribuind la plasarea mea, oarecum, pe drumul cel drept. Întâmplarea s-a petrecut prin anul 1956, când domnia sa avea cam în jur de cincizeci şi şase de ani.
Merită să ştim mai multe despre viaţa şi activitatea lui Ion I. Rizescu. S-a născut în anul 1900 la Curtea de Argeş, tatăl său, preotul Ion Rizescu insistând ca fiul său să devină tot preot, după ce terminase şcoala primară şi liceul în oraşul natal. Dar nu a făcut pe placul preotului-tată, ci s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi, la numai douăzeci şi unu de ani, se căsătoreşte cu Elena Chiriţă, văduva eroului căzut la Piatra Craiului, în Primul Război Mondial. Neascultarea sa îl face pe preotul Rizescu să-l dezmoştenească, alungându-l de acasă. Pleacă, împreună cu soţia, la Bucureşti şi ocupă funcţii modeste pentru a-şi putea întreţine familia, dar şi ca să-şi plătească studiile la facultate.
La douăzeci şi şase de ani, cu diploma universitară în mână, este încadrat ca profesor la Şcoala Militară Mănăstirea Dealu, apoi la Liceul "Andrei Şaguna" din Bucureşti. Timp de cincisprezece ani, mai precis din anul 1929 până în anul 1944, îl găsim la Iaşi, ca profesor la Gimnaziul "Ştefan cel Mare", la Seminarul "Veniamin Costache", director la Seminarul Pedagogic Universitar. În această perioadă, el leagă o strânsă prietenie cu Mihail Sadoveanu, Petru Poni, Victor Iamandi, Iorgu Iordan, toţi manifestându-se împotriva legionarilor şi stârnindu-le astfel mânia. După cum se ştie, Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Virgil Madgearu, Petre Andrei şi mulţi alţii au fost ucişi de legionari.
În 1945 vine la Piteşti, la Liceul "I.C. Brătianu", în anul 1946 se întoarce la Iaşi şi este, până în 1948, profesor la Liceul Naţional. Anul 1949 este anul venirii definitive a profesorului Ion I. Rizescu acasă la el, la Curtea de Argeş, unde predă în continuare, până la ieşirea la pensie, în 1965, la Liceul "Vlaicu Vodă". În 1968 este reintegrat în învăţământ ca profesor la Seminarul Teologic.
Într-o zi de februarie a anului 1975 se stinge din viaţă la Curtea de Argeş marele DASCĂL şi OM Ion I. Rizescu, bătrânul intelectual pe care-l vedeai zilnic coborând, ajutat de nelipsitul său baston, Dealul Olarilor. Nu a avut copii, a înfiat doi băieţi, unul devenind medic, al doilea preot, profesorul împăcându-se astfel cu părinţii şi îndeplinind, într-un târziu, "pohta ce-au pohtit-o".
Îmi aduc aminte că, la orele de dirigenţie, domnul profesor Ion Rizescu ne vorbea deseori despre muncă, despre importanţa muncii în societate, de munca în agricultură, în ateliere şi, nu o dată, ne amintea despre frumoasa muncă a apicultorilor, el însuşi având o stupină în grădina casei, unde livada cu pomi arăta ireproşabil. Lucra şi în atelierul său de tâmplărie, unde confecţiona diferite obiecte.
Bărbatul acela impunător, cu părul cărunt, mergând ajutat de baston, din pricina poverii anilor, zâmbea părinteşte şi atunci când te mustra, vocea sa caldă şi blândă, neaşteptată la masivitatea domniei sale, ne-a impresionat din prima clipă când, de la înălţimea piedestalului catedrei, ni s-a adresat cu cuvintele: "Sunt profesorul Ion Rizescu, dirigintele şi profesorul vostru de Limba română!" Avea un talent deosebit, actoricesc, atunci când ne recita poeziile lui Eminescu, când citea cu accent moldovenesc din "Amintirile..." lui Ion Creangă sau din scrierile lui Mihail Sadoveanu, cu care împărţise în Iaşi bucurii şi necazuri.
Nu este oare un mare noroc că am avut un astfel de profesor-diriginte, părinte-educator? El a devenit punct de referinţă în domeniul educaţiei, un simbol al oraşului Basarabilor, transformându-se în MIT. A înfiinţat, în anul 1954, Cenaclul literar "George Topîrceanu", pe care l-a condus până la sfârşitul "aţei de pe mosor", promovând talente: Teodor Erhan, Nicu Lucian, Ion Radu, Dumitru M. Ion, Ion Popa Argeşanu, Elisabeta Novac, Nicolae Prelipceanu, Horia Bădescu, Ion Micuţ, Nicolae Velea, Gh. Băjan şi, nu în ultimul rând, Mihai Golescu, ziaristul de renume, director al publicaţiei "Argeşul". Despre Mihai Golescu, cred că cuvintele mele ar fi puţine în a-l putea descrie, în primul rând ca intelectual, dovedindu-se un elev şi student eminent, apoi strălucit ziarist. Întrebat de mine, într-o discuţie prietenească despre motivul ce l-a împins la o asemenea conştiinciozitate şi obstinaţie în a învăţa, mi-a dat un răspuns care mi-a plăcut mult: "Mă săturasem de opinci şi nojiţe, de mămăligă coaptă cu magiun, deşi uneori, azi, le doresc". Vă rog să-mi iertaţi divagaţia.
Vreau să amintesc însă faptul că tot el, Mihai Golescu, a scris prin anii '70, cu prilejul semicentenarului liceului, în Revista Liceului "Vlaicu Vodă", un articol de o sensibilitate rar întâlnită, intitulat "Fostul coleg al lui Sadoveanu", evocând cu măiestrie şi talent personalitatea unică a profesorului Ion Rizescu, a celui în care veşnic a slujit scopul şcolii, ducând "raţiunea pedagogiei pe cele mai liniştite culmi ale ei (...) pentru că el a rămas credincios drumurilor către Liceul Teoretic şi către Casa de Cultură" (am citat din articolul domniei sale, pomenit mai sus).
Marele OM, DASCĂL, ÎNDRUMĂTOR, profesorul şi dirigintele meu din anii `56, `57, aflat încă în activitate şi după ieşirea la pensie, se stinge la un început de februarie geros, în anul 1975, condus la locul său de veci de aproape tot oraşul, având în suflete şi pe buze ultimul omagiu, versurile poeziei "Stejarul”, închinate lui de poetul Nicu Lucian.
