Curtea de Argeş şi mitul jertfei pentru creaţie
George Călinescu - una dintre personalităţile enciclopedice ale culturii române - a precizat că în literatura română s-au constituit patru mituri fundamentale, tinzând să devină (şi chiar au devenit) pilonii unei tradiţii literare autohtone. Acestea sunt:
- Mitul etnogenezei, al naşterii poporului român, frumos prezentat de Ghe. Asachi în poezia DOCHIA ŞI TRAIAN - simboluri ale genezei poporului nostru.
- Mitul existenţei noastre pastorale, care exprimă viziunea despre existenţă şi moarte a românului. Acest mit este ilustrat în cunoscuta baladă populară MIORIŢA, descoperită de Alecu Russo la Soveja şi publicată de Vasile Alecsandri în volumul "Poezii poporale". Alecu Russo a apreciat balada MIORIŢA ca fiind "cea mai frumoasă epopee pastorală a lumii". Mihai Eminescu a numit-o "acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi", iar M. Sadoveanu o socotea "cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru".
Cel de-al treilea mit este mitul jertfei pentru creaţie, ilustrând, în opinia lui G. Călinescu, concepţia poporului român despre creaţie înţeleasă ca rod al suferinţei. Este mitul estetic naţional şi voi arăta în continuare de ce este numit aşa. Cel de-al patrulea mit este mitul erotic al Zburătorului, semnificând invazia instinctului puberal. La aceste patru mituri, arăta George Călinescu, se adaugă mitul "marii călătorii" sau al "marii treceri". Este mitul medierii opoziţiei viaţă - moarte, aşa cum este ilustrat în "Cântecul bradului", în "Cântecul mare de petrecut" ş.a., creaţii aparţinând ceremonialului de trecere.
De observat că miturile româneşti relevă pregnant datele fundamentale din viaţa unui popor:
- Geneza: "Dochia şi Traian".
- Saltul în maturitate: "Zburătorul" de Ion. H. Rădulescu.
- Viziunea asupra existenţei, a morţii şi a destinului: "Mioriţa".
- Creaţia înţeleasă ca rod al suferinţei: "Monastirea Argeşului".
În literatura noastră populară şi cultă s-au păstrat teme şi motive mitice cu o mare forţă expresivă şi simbolică. Ele sunt pietrele care marchează etapele esenţiale ale îndelungatului drum ce uneşte vechiul fond mitologic cu literatura modernă şi contemporană. Mircea Eliade considera că viaţa spirituală a românilor este dominată de două mituri care exprimă viziunea lor asupra Universului şi asupra existenţei. Acestea sunt: Mitul mioritic, al existenţei noastre pastorale şi Mitul jertfei pentru creaţie. Tot Mircea Eliade arăta că mesajul cel mai profund al baladei populare "Mioriţa" îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transformându-şi moartea într-o "nuntă mistică", chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. Transformându-şi moartea într-o nuntă feerică şi de dimensiuni cosmice, ciobănaşul român ajunge să triumfe asupra propriului destin.
Spre deosebire de mitul mioritic, cel al jertfei pentru creaţie se găseşte în toate literaturile din sud-estul Europei, precum şi în alte literaturi europene. G. Călinescu l-a numit "mitul estetic naţional". Voi încerca să demonstrez de ce este numit aşa pe baza studiilor lui Mircea Eliade şi D. Caracostea. Legenda despre Mănăstirea Argeşului exprimă una dintre cele mai răspândite credinţe la popoarele lumii, cu deosebire la cele balcanice, conform căreia orice clădire, pentru a fi durabilă, trebuie să fie însufleţită de sacrificiul unei fiinţe, om sau animal. Balada legendară "Meşterul Manole" este, după aprecierea multor folclorişti români şi străini, cea mai cuprinzătoare şi cea mai bogată în semnificaţii spirituale. Românii au ales această temă mitică - jertfa pentru creaţie - şi i-au dat o expresie artistică şi etică fără egal în alte literaturi, pentru că sufletul românesc se recunoaşte în mitul sacrificiului suprem, care face să dureze o operă construită de mâna omului, fie o catedrală, fie o colibă. Românii au cântat în versuri nemuritoare sacrificiul meşterului Manole, întrucât au intuit că numai astfel îşi cântă propriul lor destin în istorie: sacrificiul permanent. Balada (cu subiect legendar) "Monastirea Argeşului" are drept punct de plecare o temă mitică larg răspândită în Balcani, "jertfa zidirii". Tema se găseşte în creaţii greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, albaneze, dar balada cu această temă din literatura română este singura care păstrează două episoade esenţiale: rugămintea adresată de meşter lui Dumnezeu pentru a împiedica sosirea soţiei sale la locul sacrificiului şi zborul de Icar al lui Manole, zborul de pe acoperişul bisericii. În majoritatea variantelor sud-dunărene, soţia nu-şi acceptă rolul de jertfă cu resemnare, dimpotrivă, se revoltă, îi blestemă pe meşteri. Originalitatea baladei româneşti, care îi conferă valoarea de mit estetic naţional se conturează doar prin compararea cu alte versiuni sud-dunărene. Variantele greceşti sunt grupate în jurul unui pod - podul de la Arta (a se observa câtă deosebire de valoare simbolică este între un pod şi o biserică). Apare aici un motiv care diminuează valoarea estetică şi etică a baladei greceşti - motivul aruncării inelului. Când soţia meşterului se apropie de pod, acesta aruncă inelul în râu, prefăcându-se că i-a scăpat şi o roagă pe soţie să coboare sub pod pentru a-i aduce inelul. Meşterii se năpustesc asupra soţiei şi încep a o zidi la picioarele podului. Cu o indiferenţă greu de imaginat, soţul îi spune: "Inelul eu mi-l port, dar tu nu mai ieşi de acolo". În nicio variantă grecească nu există un moment în care să se contopească suferinţa celor doi - soţie şi meşter. Emoţionează însă gestul soţiei care, blestemând podul să tremure cum tremură carnea pe ea, îşi aminteşte că peste pod va trece şi fratele ei şi atunci îşi retrage blestemul. În varianta din Trapezunt, meşterul aude un glas care-l întreabă:
- Ce-mi dai ca să nu se mai surpe podul? Meşterul îi răspunde că mamă şi fiică nu mai poate avea, dar soţie, da. Poate găseşte una mai bună.
Într-o variantă albaneză, meşterii dau cu zarul pentru a stabili care soţie va fi jertfită, fapt ce coboară în banal întreaga legendă.
În versiunile bulgare, obiectul construcţiei este o cetate, iar axa acestor balade rămâne destinul soţiei. Într-o variantă, soţia, în timp ce este zidită în cetate, îşi blestemă soţul astfel: "Dumnezeu să-l trăsnească, să n-aibă parte de nimic". Impresionează însă dorinţa soţiei jertfite de a-i lăsa nezidit sânul pentru a-şi putea alăpta copilul. Dar în nicio variantă nu se întâlneşte motivul dragostei dintre cei doi soţi. În variantele sârbeşti, obiectul zidirii este cetatea Scutari, la care lucrează trei fraţi, Goico fiind cel mai mic. Tânăra soţie a acestuia pleacă să ducă mâncare soţului, dar nu din dragoste şi devotament pentru soţ, ci doar de ruşine şi de gura lumii, dacă s-ar duce cu mâncare mama celor trei fraţi şi niciuna dintre nurori şi soţii.
Spre deosebire de toate aceste versiuni, balada românească, afirma de D. Caracostea, îşi are axa în sentimentul jertfei pentru creaţie cu tot ce implică acest sublim sentiment. Sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş în anul 1517 a fost prilejul potrivit ca în jurul acestui sfânt locaş să se cristalizeze expresia artistică a acestei teme mitice. În centrul acţiunii acestei frumoase balade legendare se află Meşterul Manole (echivalentul românesc al ebr. Emanuel - Cu noi e Dumnezeu). Toate frământările meşterului au rezonanţă adâncă în sufletul ales al lui Manole. Balada începe cu motivul zidului părăsit, rămas de demult, fapt ce dă acţiunii o perspectivă de continuitate. Simţul artistic al poetului popular a pus în lumină şi icoana fiinţei jertfite, Ana, făcând din aceasta şi Manole - soţie şi meşter - un tot, când înduioşător, când tragic. În nicio versiune sud-dunăreană, soţia meşterului nu dovedeşte atâta iubire şi devotament pentru soţ încât să învingă toate obstacolele care-i stau în cale pentru a ajunge la locul zidirii: "O ploaie cu spume"...; "Şi sufla un vânt,/ Un vânt pre pământ,/ Paltini că-ndoia,/ Brazi că despica,/ Munţii-i răsturna,/ Iar pe Ana,/ Nici c-o înturna/ Ea mereu venea"...
La sosirea Anei, suferinţa lui Manole este prezentată gradat: glumea, ofta, tăcea şi zidea, turba. Toate verbele sunt la timpul imperfect, eternizând astfel ideea suferinţei umane. Jertfa l-a doborât pe creator, dar a rămas opera cu care va intra în eternitate. În timpul zidirii se dezvăluie profilurile morale ale celor doi soţi: delicateţea sufletească şi puritatea Anei, o uşoară naivitate a acesteia izvorâtă din iubirea pentru soţ şi din încrederea în destinul lui creator; tăria de caracter al lui Manole, voinţa lui inflexibilă de a-şi realiza idealul artistic, învingând orice patimă şi confirmând prin aceasta cugetarea filozofului Lucian Blaga: "Destinul omului este creaţia". Versurile care redau zidirea Anei şi suferinţa acesteia ating sentimentul sublimului: "Manoli, Manoli,/ Zidul rău mă strânge,/ Viaţa mi se stinge". Este vorba de acea trăire constituită dintr-un moment al neliniştii şi tensiunii, urmat de un altul al liniştii superioare şi al plenitudinii.
Balada se încheie cu motivul lui Icar. Prin moartea celor nouă meşteri se măreşte gradul de sacrificiu suprem cerut de orice capodoperă. Prin moartea lui Manole şi a Anei se dă o rezolvare mitică dragostei dintre ei. Prin moarte, cei doi soţi rămân uniţi în eternitate. Se atinge astfel sublimul şi prin frumuseţea morală, exprimată cu măreţie de marele filozof german Kant: "Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie - cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine."
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
