VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Tot despre „colesterol”...
Comparaţia dintre colesterol (bun sau rău, HDL şi LDL) şi naţionalism (bun sau rău, patriotism sau xenofobie-rasism) merită continuată şi explorată mai în detaliu. Cititorul care-şi controlează periodic colesterolul ştie prea bine că tabelele cu intervalele în care este recomandat să se ţină LDL-ul şi HDL-ul se schimbă cu vârsta, medicina însăşi le reevaluează din când în când (se spune că şi companiile farmaceutice fac asta...). Aşa şi cu naţionalismul: e o eroare (folosită tacit ca diversiune) să judecăm cu standardele de azi vorbe şi fapte de acum un secol şi jumătate, de acum mai multe secole.
Cazul tipic este cel al lui Eminescu, judecat (sumar) şi condamnat (tendenţios) pentru naţionalismul din „Doina”, uitând (cu bună ştiinţă) contextul în care a fost scrisă poezia, cu totul altul în comparaţie cu cel de astăzi. La fel cu publicistica lui, pe de o parte, angajată politic, pe de alta, adecvată momentului de atunci. Iar pentru a vedea care a fost contextul, ar merita citit/recitit articolul din luna iunie 2016 al revistei „Curtea de la Argeş” (www.curteadelaarges.ro) al academicianului Ioan-Aurel Pop, „Eminescu şi străinii”. Reiau, pentru a vă incita, câteva versuri lămuritoare din poemul „Poporul maghiar” de Petöfi Sandor: „... Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,/ Iar cel ce vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui va simţi paşii noştri/ Şi-i vom împlânta pintenii în adâncul inimii...” Cum vi se par vorbele „blândului” poet naţional maghiar, deloc contestat, deloc blamat pentru naţionalism (citate comparabile de acad. I.A. Pop şi din alt poet naţional, Puşkin), în comparaţie cu vorbele lui Eminescu?... Iar Petöfi Sandor avea în vedere un loc în care „maghiarul avea drepturi de stăpân”, dar care ţinea din Transilvania până în Voievodina şi Slovacia, cu milioane de nemaghiari trăitori de veacuri multe acolo, ba chiar de veacuri multe dinainte de a fi ajuns vreun maghiar prin Europa.
Bineînţeles, în cazul lui Eminescu nu e vorba numai despre naţionalism, ci şi despre „programul de nivelare” în care România este prinsă, deci el este prins: fiind Poet prea Naţional, stânjeneşte, drept care orice mijloc este potrivit pentru a încerca micşorarea lui. Doar că Eminescu a ieşit, evident, întărit din campania (mistificatoare) de „demitizare” îndreptată împotriva lui. Sper, spre deruta-amuţirea demitizatorilor de serviciu şi a snobilor însoţitori. Pentru a continua comparaţia medicală, explicaţia este simplă: Eminescu face parte din „sistemul nostru imunitar”, este prea mult şi prea intim parte din noi, din limbă şi simţire, este un român fundamental-monumental, de un ordin de mărime care face derizoriu şi vizibil tendenţios orice Carada, Costinescu, Boia. (O vorbă de spirit, amară vorbă, dintr-o carte recentă a sociologului Septimiu Chelcea: „prea multă boiá în cultura română…”)
Mă întreb, oarecum „pe sub mână”, cum ar fi dacă am judeca după standardele de azi aproape oricare mare figură istorică, nu numai din istoria noastră, ci a întregii Europe. Ştefan cel sfânt era „iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, ceva capete a scurtat şi Neagoe, sfânt şi el, mai ales la începutul domniei, toţi regii şi împăraţii continentului au făcut la fel. Şi Ştefan cel Mare este „micşorat” prin manualele „alternative”, dar, la fel ca Eminescu, şi el face parte din sistemul imunitar al României - de-ar fi numai cetăţile construite de-a lungul Nistrului, de-ar fi numai uriaşa statuie ecvestră de lângă Suceava, cu voievodul străjuind, cu buzduganul ridicat, graniţa dinspre răsărit...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
