Vedere de pe Dealul Olarilor - Dus-întors, pe Drumul Mătăsii (I)
Dacă numerele mari nu ar fi fost inventate la timp (de matematicieni, desigur, că nici cu răbojul, nici cu cifrele romane...), am scrie acum numere mari în chinezeşte... Poate, cu influenţe indiene.
Pe la jumătatea secolului trecut, am auzit, trăgând cu urechea la discuţiile de seară ale adulţilor, pe băncile din faţa porţilor din Cicăneşti, că „lumea va fi stăpânită de neamul cel mic de statură, dar iute din fire, de la Răsărit”. Profeţia s-a împlinit, doar că nu ne dăm noi seama. Dacă n-ar fi fost chinezii, vorbeam de mult ruseşte. Dacă n-ar fi chinezii, McDonalds şi ai lui ar scumpi de zece ori totul, de la şuruburi la hamburgheri, şi noi tot cu şuruburi şi hamburgheri de la McDonalds şi ai lui am trăi.
Filosofeală - să coborâm pe pământ, pe podelele lustruite ale aeroportului, pentru a ne ridica apoi în aer. Otopeni, Schiphol-Amsterdam, Beijing, Wuhan, cale lungă, nici nu adun orele de zbor cu cele de aşteptat prin furnicarul „gărilor aeriene”, ca să nu mi se facă teamă (un cuvânt mai blând decât „frică”); mi-a plăcut dintotdeauna să zbor - dar nu neapărat cu avionul; iar cu vârsta, parcă au crescut şi distanţele, s-au lungit şi orele...
La Amsterdam, avioanele, cel puţin aşa face „al nostru”, ajung cu botul în geam. Prilej pentru pasagerii mici de statură, dar iuţi din fire din jur să ridice ochii din telesmartfoanele pe care stau cocoşaţi şi să dea fuga la fereastră, să facă poze. Au cui. Un Boeing-jumbo cu două etaje, patru motoare, un fel de submarin cu aripi, albastru cu alb, o imposibilitate zburătoare (pentru lord Kelvin, la începutul secolului XX, pentru aşteptările oricărei fiinţe terestre, ca mine) - n-am „celular cu cameră”, mă rezum la a privi sceptic-admirativ, ca ţăranul la girafă.
Se umple submarinul zburător. Chinezi mai tineri sau mai bătrâni, inclusiv vreo doi bebeluşi. Chinezi mai mici, chinezi mai mari. Mai toţi sunt mici, cei doi cu care voi zbura alături sunt excepţiile. Poate sportivi de performanţă, poate viitori luptători de sumo. Nu sunt graşi, sunt doar mari-vânjoşi. Aproape sfioşi, zâmbesc larg şi se înghesuie unul în altul, ca să-mi lase şi mie o şansă. Noroc că sunt la margine, mă pot extinde înspre coridor. Trebuie să mă extind, mai ales după ce ei adorm şi nu mai pot zâmbi şi nu se mai pot înghesui unul în altul... Mă fac mic, ceea ce nici nu mi-e greu, şi încerc şi eu să dorm. E recomandabil, e folositor - mi-e aproape imposibil. Harabaua huruie amarnic (slavă Celui de Pretutindeni, nu se zgâlţâie, e prea mare pentru a lua în seamă golurile normale de aer), o lampă de scaun aruncă lumina şi dincolo de scaunul chinezoaicei care citeşte absorbită - o e-carte, desigur! Descopăr că ecranul din faţa mea, pe lângă filme şi muzică, ştie şi sudoku, joc câteva partide, tenace şi resemnat - până la urmă vine un pic de somn şi pe la mine. Visez că împing cu umărul spre vecinul de scaun, mă trezesc şi, încep să cred în vise!, chiar aşa era...
Oricât de lung ar fi un zbor, el tot se termină odată şi odată. Înaltă (adică, la înălţime) cugetare. Harabaua se aşază docilă pe pistă, vecinul meu îşi înşiră pe măsuţa din faţa lui trei, chiar trei!, telefoane, ultraplate, colorate, sigur de un număr imens de ori mai deştepte decât Nokia mea arhaică - bine că am pus-o la păstrare în geantă. Butonează cu o viteză incredibilă, degetelele mari de la ambele mâini îi sunt bine adaptate, smarturi şi ele. La fel fac mai toţi chinezii din jur, parcă-s programaţi.
Bun venit în Beijing! Am fix o sută de minute pentru a prinde avionul de Wuhan. Dacă vi se pare suficient, verificati - aici, nu la Otopeni...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
