Vedere de pe Dealul Olarilor - Dus-întors, pe Drumul Mătăsii (II)
Prin foc, prin spăgi, prin fum, prin mii de baionete (în traducere: coridoare kilometrice, controlul paşapoartelor - încet şi grijuliu, controlul antitero - grijuliu, deci încet, ridicarea bagajului - la Bucureşti mi s-a spus ca va ajunge direct la Wuhan, socoteala de acasă nu e valabilă în Beijing, pasageri - unii mai grăbiţi ca mine, sigur mai stresaţi, spun repezit ceva şi se duc în faţă, cozi nu prea lungi, totuşi, scări de urcat, ora 4 dimineaţa acasă, numai de alergat nu-mi arde), ajung la poarta de la care pleacă avionul de Wuhan, chiar cu cinci minute înainte să înceapă îmbarcarea. Am locul pe rândul 53, se pare că avionul e mai lung decât uriaşul cu care am zburat de la Amsterdam până la Beijing. Şi, ajuns în el, constat că nu sunt pe ultimul rând. Nu e însă mai lung, nu are nici două etaje. E doar de dimensiuni intercontinentale, ca pentru un zbor chinezesc „intern”, dar mai lung decât cel de la Bucureşti la Amsterdam...
Am mai fost în China, chiar acum un an am fost, şi am şi acum aceleaşi uimiri.
Telefoanele mari şi late sunt probabil anexă la ghiozdanul primilor ani de şcoală. Nu au decât vreo două decenii în lume, cele inteligente nici atât - aici parcă au existat dintotdeauna. Dacă Darwin are dreptate, şi sunt toate şansele să aibă, atunci o nu foarte îndepărtată generaţie de chinezi va fi cocoşată şi cu degetele mari ale mâinilor şi mai mari, extrem de agile, poate şi cu un mic ochi în vârf. Am văzut anul trecut, într-un templu, trei măicuţe (sau cum se vor fi numind ele), privind două secunde pe minut vizitatorii şi în restul timpului plimbând degetele pe ecranele smarturilor. Se numesc „iconiţe” imaginile cele mici, cu rol de butoane, poate e vreo legătură...
Bicicletele pot fi a doua anexă. Cam ca în Olanda, dar peste tot, ca într-un stup. În campusul HUST (Hubei University of Science and Technology - una dintre cele mai mari dintre cele câteva zeci de universităţi din Wuhan, iar „mare” e la nivelul a cinci-şase mii de doctoranzi, cam cât totalul studenţilor obişnuiţi dintr-o universitate mijlocie de la noi şi de oriunde în lume; în total, oraşul are cam un milion de studenţi!...) e un foşnet continuu: biciclete, motociclete, minibuze - cele de pe urmă, cu motor electric. Ca într-un film cu sonorul tăiat, îţi vine să te scuturi să-ţi iasă apa din urechi, să auzi ceva. N-ai ce auzi - doar claxoanele, din când în când. Trebuie să fii foarte grijuliu, mai ales când traversezi, fie şi pe un loc marcat. Pe trotuare eşti relativ în siguranţă.
Pe străzile din afara campusului se claxonează din răsputeri, se încalcă regulile de circulaţie într-o voioşie firească, dar la modul cel mai prietenesc cu putinţă - şoferii se ajută realmente între ei, atunci când e nevoie. Nu am văzut altercaţii, degete ridicate pe geam. Nici accidente nu am văzut.
Poliţişti, da, sunt mulţi. Tăcuţi şi/dar vigilenţi. În campus patrulează neauziţi, pe două roţi, pe trei, pe patru, nu ştiu unde ţin pe motorete „scarabeii” galbeni cu care blochează roţile maşinilor parcate neregulamentar, dar am văzut într-o zi două maşini, fiecare cu toate cele patru roţi bine îmbrăţişate de fierătaniile galbene. Probabil că amenda e proporţională, ai „închiriat” patru scarabei, îi plăteşti pe toţi patru...
Construcţii noi, peste tot în Wuhan. În aeroport, în jurul lui, de-a lungul drumului spre oraş - parte din el, printr-un tunel la care anul trecut se lucra. 10 kilometri, majoritatea pe sub un lac! Trei benzi pe sens, luminate ca ziua, circulaţie din plin. Nu ştiu exact câţi kilometri va avea linia de metrou spre Drumul Taberei, dar e clar că va fi invers: nu zece kilometri în doi ani, ci doi kilometri în zece ani...
Să se datoreze totul lui Confucius, lui Mao, fiecărui chinez în parte?...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
