Nichifor Crainic: 127 ani de la naştere (22 decembrie 1889 - 21 august 1972)
Fiu de ţărani săraci, Nichifor Crainic - pseudonimul literar al lui Ion Dobre - a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1889, în comuna Bulbucata, jud. Ilfov. Învăţătorul satului, apreciindu-i capacităţile intelectuale şi vocaţia creatoare, l-a dus, pe cheltuielile sale, la Seminarul Teologic din Bucureşti, orânduindu-se astfel destinul unui poet şi o apariţie glorioasă în afirmarea spiritualităţii româneşti. Continuă studiile teologice la facultăţile din Bucureşti şi Viena, devenind profesor de Teologie la Chişinău şi Bucureşti. În perioada interbelică a publicat mai multe volume de versuri, care l-au inclus în rândul poeţilor de prestigiu: "Şesuri natale" - 1916; "Zâmbete în lacrimi" - 1916; "Darurile pământului" - 1920; "Privelişti fugare" - 1921; "Ţara de peste veac" - 1931. În anul 1990, Editura "Roza vânturilor" a publicat volumul de poezii "Şoim peste prăpastie" - versuri inedite scrise în temniţele Aiudului. În anul 1947, N. Crainic a fost arestat şi trimis la Închisoarea Văcăreşti, fiind acuzat de naţionalism şi anticomunism. După aproape un an a fost judecat şi condamnat la 25 ani muncă silnică, fiind acuzat şi de colaboraţionism cu guvernele Gigurtu-Antonescu. În urma contestaţiei înaintate, ministrul Justiţiei de atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu, i-a admis rejudecarea procesului, dar după un an de zile, Pătrăşcanu a fost şi el acuzat de naţionalism şi arestat, iar Nichifor Crainic a fost transferat la Închisoarea Aiud, unde a stat în detenţie grea, fără sentinţă judecătorească, timp de aproape 15 ani, fiind eliberat la 26 aprilie 1962.
Doctrinar al curentului naţionalist
În istoria literaturii române, Nichifor Crainic a rămas nu numai ca un poet de prestigiu, ci şi ca doctrinar al curentului tradiţionalist promovat de revista "Gândirea", al cărei director a fost din anul 1922 până în anul 1944, când aceasta şi-a încetat activitatea. La "Gândirea" au colaborat mari scriitori, filozofi şi eseişti, precum Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu ş.a. Chiar din anul apariţiei, 1921, la Cluj, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, revista "Gândirea" s-a situat pe o linie tradiţională. În primul număr al revistei, Cezar Petrescu afirma că în faţa "spiritului internaţionalist al vremii", revista şi-a propus să apere "românismul", adică ceea ce este specific sufletului naţional. Ideea apărării românismului, ideologii gândirişti au preluat-o de la "Sămănătorul", mai ales pe cea conform căreia istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. În articolul "Sensul tradiţiei", Nichifor Crainic afirma că "Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar nu a văzut cerul spiritualităţii româneşti". Aşadar, gândiriştii au mai adăugat un factor al specificului nostru naţional. Acesta este de factură spirituală: credinţa religioasă ortodoxă. Tot în articolul "Sensul tradiţiei", Nichifor Crainic afirma: "Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim de la Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe". Consecinţa acestei teze era că opera de cultură pentru a fi cu adevărat românească, trebuie să includă neapărat, în substanţa ei, idei ale credinţei ortodoxe, întrucât nu numai cultura istorică s-a dezvoltat din Biserică, ci însăşi cultura populară, cu tot ce cuprinde ea, e străbătută de duhul creator al credinţei ortodoxe. Lăsând la o parte unele exagerări, gruparea de la "Gândirea" a avut, incontestabil, şi un impuls explicabil istoriceşte. Gândiriştii se simţeau chemaţi să îndemne pe români ca prin operele lor să reziste tăvălugului sub care civilizaţia mecanizată a epocii tindea să strivească tradiţiile culturale naţionale, adică specificul neamului. Accentuând ideea rupturii dintre civilizaţie şi cultură, ideologii gândirişti considerau că între formulele de viaţă împrumutate din apus şi sufletul poporului român există o incompatibilitate de sens. În viziunea acestora, "Civilizaţia uniformizează, cultura diferenţiază... Maşina e valabilă pretutindeni. Ea se poate fabrica în serie. <<Gioconda>> e unică, nerepetabilă". Gândiriştii arătau că, dacă în civilizaţia materială imitaţia este o necesitate, în cultură ea înseamnă moartea spirituală a unui neam. De aici rezultă necesitatea ca o cultură naţională să aibă un timbru deosebit în ansamblul celorlalte culturi naţionale.
Credinţă în Dumnezeu
Nichifor Crainic este şi unul dintre principalii reprezentanţi lirici ai acestui curent literar. În poeziile sale vibrează sentimentul pământului natal, având ca notă originală accentul religios, atmosfera de pietate. Sufletul se revarsă în peisaj, iar peisajul se spriritualizează. În evocarea plaiurilor natale, poetul Nichifor Crainic se lasă purtat de un puternic lirism, urmărind fuziunea sufletească intimă cu peisajul: "Voi, şesuri nesfârşite sub ceruri largi de vară,/ Ca ele liniştite şi luminând ca ele,/ Pe-aici îmi înfloriră şi-aici se scuturară/ În mersul vremii, macii copilăriei mele." ("Şesuri natale")
Nichifor Crainic a izbutit să redea imaginea întinderilor Bărăganului, unduirea lanurilor de grâu, în versuri legănate parcă de inflexiuni nostalgice. Fiorul religios este identificat chiar în ciclul "Cântecele patriei", intensificat apoi în "Şesuri natale", în imagini poetice de o rară expresivitate. Dar, ca mare poet religios, Nichifor Crainic se relevă în volumul "Ţara de peste veac" (1931), înrudindu-se cu Vasile Voiculescu prin prezentarea unei lumi româneşti într-un eden pământesc. Îi mai uneşte pe cei doi mari poeţi credinţa fără tăgadă în Dumnezeu, care le veghează faptele şi gândurile. Universul acestor poezii este sacralizat. Poetul îl vede pe Iisus străbătând lanurile încărcate de spice ale câmpiilor noastre: "Prin grâul copt, pe unde-aleargă/ şerpuitoarea mea cărare/ Ce scapătă departe-n aur/ de glorioasa înserare,/ Mi s-a părut că treci, Iisuse,/ precum treceai pe vremea ceea/ Gustând în mers prietenia/ pescarilor din Galileea." ("Iisus prin grâu")
În expresia ei matură, lirica lui Nichifor Crainic traduce în mod fidel ceea ce ideologul literar al ortodoxismului înţelegea prin "Nostalgia paradisului". Poetul tânjeşte după o lume mântuită, revenită la candoarea ei iniţială, de dinaintea păcatului. Sentimentul religios al poetului tinde să apropie natura şi lucrurile de prototipul lor originar, ceresc. Lirica "Nostalgiei paradisului" exprimă dorul de o lume neîntinată, care se identifică, pentru poet, cu universul sacru al colindelor: "Spre ţara lui Lerui Ler/ Nu e zbor, nici drum de fier,-/ Numai lamură de gând,/ numai suflet tremurând/ Şi vâslaş un înger... În ţara lui Lerui Ler/ Năzuiesc un colţ de cer/ De-oi găsi, de n-oi găsi,/ Nimenea nu poate şti-/ Singur Lerui Ler." ("Ţara de peste veac")
NOTĂ: Cuvântul "ler" se foloseşte ca refren în colinde, cărora le dă o anume eufonie. Originea cuvântului e discutabilă. Unii cercetători cred că ar fi de origine latină, iar alţii consideră că provine de la ebr. "roe", care înseamnă păstor, cuvânt folosit de Iisus, care s-a numit pe Sine "Păstor". Aşadar, Lerui Ler ar însemna Păstorului Păstor.
Solidaritate cu pământul natal şi cu străbunii
În alte volume de versuri, poetul dezvoltă temele lirice curente ale programului tradiţionalist, printre care solidaritatea cu pământul natal şi cu străbunii: "Pământule rodnic, pământule sfânt,/ Tu, care-mi eşti leagăn, cămin şi mormânt,/ Ridică spre focul aceleiaşi stele/ Credinţele tale, credinţele mele"... ("Cântecul pământului") "Străbunii mei din vremuri legendare,/ Al vostru suflet de umili ţărani/ A dormitat sub secolii tirani.../ Dar din adâncul miilor de ani,/ Tot ce-a mocnit în voi frumos şi mare/ Irumpe-n mine ca o-nvolburare". ("De profundis")
Plecarea lui Nichifor Crainic din lumea aceasta s-a petrecut în noaptea de 20 spre 21 august 1972, în timpul somnului, într-o încăpere a Palatului Mogoşoaia, vegheat doar de unica lui fiică, Nina (după Nedic Lemnaru). Avea de mult presentimentul apropierii morţii, dar această stare nu-i procura în suflet nici teamă, nici păreri de rău, căci sufletul său trăia cu vibraţii adânci certitudinile şi binefacerile credinţei ortodoxe care, prin însuşi Cuvântul lui Iisus, spune: "Cel ce crede în mine, chiar de va muri, viu va fi." Poetul însuşi mărturisise: "Şi m-oi topi în boare de muzică divină,/ Despovărat de zgura părerilor de rău".
În cultura română, Nichifor Crainic rămâne un patriot ardent pe linia lui Nicolae Iorga şi Octavian Goga, un poet de talent şi ilustru teolog, eseist şi filozof, gazetar de mare prestigiu, directorul cunoscutei reviste "Gândirea" şi teoreticianul curentului ortodoxist în literatura română din perioada interbelică. Poezia lui Nichifor Crainic este considerată de istoria literară o poezie care exprimă viaţa spirituală concretă a poporului român, poetul fiind exponent de frunte al sufletului românesc. El a venit din plămada neamului cu moşteniri ancestrale, cu toată viaţa de tradiţie a satului, a pământului şi a cerului românesc, din care şi-a format universul creaţiei sale poetice. Astfel va intra în eternitatea spiritului românesc.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
