EMINESCU - BISERICA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE
Orice sfinţenie ţâşneşte din răstignirea unui suflet cât lumea... Orice cuminţenie se cuminecă în metafora inimii... Orice lacrimă devine o vocabulă transcendentă a divagaţiei cosmogonice, sublimată în restriştea Kogaionului şi înmuiată în DORUL spaţiului mioritic.
Am zărit pe un ram al gândului o biserică. Şi-n dangătul clopotului său am simţit că sună veşnicia. Ca o umbră de tămâie presărată pe buzele Luceafărului, „frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare” (Radu Gyr). Pe marginea de dinspre Răsărit a iconostasului vecerniau florile albastre, pe marginea de dinspre Apus picurau săruturile Veronicăi. Dinspre Sud zornăiau tăcerile lacului albastru, iar mai spre Nord se legăna codrul când „sara pe deal buciumul sună” şi când plopii fără soţ murmură toate zbaterile noastre de dinainte a învăţa să murim vreodată.
Să ne rugăm lui Eminescu, fiindcă el este „chipul infinitului din noi”, este Biserica noastră cea de toate zilele.
*
Dulce vers din nervii mei,
Dulce dor de mine însumi,
Dulce răstignit în plânsu-mi,
Dulce lacrima de tei.
*
Dulce vers din nervii mei,
Eminesc în rădăcine,
Dulce mirosind a mine,
Dulce lacrimă de tei.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
