Carmen Sylva (1843-1916) (II)

 "Nu există decât o fericire: Datoria!… Nu există decât o consolare: Munca! Nu există decât o bucurie: Frumosul!" (Carmen Sylva)

"Măiastra Evanghelie de la Argeş"

Poeta era, literalmente, absorbită de un evantai de preocupări artistice care ele însele constituiau clipe autentice de destindere.  Regina Maria îşi aminteşte că "Aunty Elisabeth picta mereu cărţi, făcea migălite <<enluminures>> pe pergament, printre care măiastra Evanghelie de la Curtea de Argeş - lucrată în amintirea fiicei sale, Maria, precum şi un volumaş pictat cu poeme scrise de ea, pentru o mireasă tânără pornind pe drumul vieţii" dedicat, aşadar, viitoarei regine a României, care îl va aprecia drept "o desăvârşită lucrare de artă". Conlucrând, circa doi ani, la pictarea unei Evanghelii, fără să sfârşească, însă, această operă, principesa Maria a fost şocată de "lipsa de statornicie" a partenerei, care "prea amesteca stilurile şi n-avea simţul proporţiilor", constatând că atunci "când se mărginea la ornamente şi la majuscule înflorite, eram la adăpost, dar când începea să picteze figurile, intram pe calea cea primejdioasă...".

Înfăţişând, de pildă, chipul Sfintei Fecioare Maria, Carmen Sylva a pictat capul Pruncului Iisus "mai mare decât al mamei sale", dimensiunile personajelor fiind determinate exclusiv de spaţiul disponibil de pe pagină. Cu asemenea "licenţe" anatomice asociate intenţiei de a "localiza" Evanghelia în spaţiul său existenţial, Carmen Sylva îşi selecta modelele pentru personajele sfinte, silindu-i să-i pozeze de la "Marele Inchizitor (Carol I) până la cel mai tânăr dintre cei ce o înconjurau"... Ion Kalinderu, de pildă, "împodobeşte una din paginile de pergament sub chipul unui sfânt bătrâior cu un nimb în jurul cheliei... Asemănarea este uimitor de bine prinsă, dar nu am înţeles niciodată ce sfânt înfăţişa" - mărturiseşte cu sinceritate principesa. 

Cu toate aceste "ciudăţenii artistice", Evanghelia pe care a pictat-o pentru catedrala de la Curtea de Argeş rămâne - după părerea principesei - "o minunată şi nepreţuită lucrare". Manuscrisul acesta pe pergament este - potrivit aprecierii competentului istoric Grigore Tocilescu - "cel mai preţios între odoarele bisericii". Evanghelia conţine, în cele 50 de pagini in folio, scrise cu aur sau cu argint pe un fundal de pagină divers colorat, cu chenar lat, decorat în variate motive florale, arabescuri sau ornamente populare româneşti, textele celor 12 Evanghelii care se citesc în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, precum şi textul Evangheliei Învierii din Sâmbăta Mare. Evanghelia cuprinde următoarea destăinuire a autoarei programului pictural: "Legat-am această carte cu cele douăsprezece Evanghelii ale Patimilor Domnului şi Mântuitorului Nostru Iisus Christos, pentru sfânta şi dumnezeiasca Biserică a Episcopiei Curtei-de-Argeş, întru amintirea prea iubitei şi singurei mele copile, Maria, care, în Joia Patimilor, a trecut la viaţa cea veşnică şi la al căreia căpătâiu, am auzit citindu-se mângâietoare cuvinte ale Domnului. Castelul Peleşului, în 27 August (8 Septembrie) 1886".

Pagina de titlu "Sfintele Evanghelii din Joia Patimilor" prezintă central scena Învierii Domnului - încadrată de motive vegetale, patru episoade din Patimile Mântuitorului şi alte patru scene din viaţa Maicii Domnului. Pe verso, în ghirlande de flori, sunt pictate 11 figuri de îngeraşi, reproducând portretele unor copii morţi din familia autoarei, printre care şi pe cel al propriei fiice, Maria, "în chipul unui copilaş cu faţa candidă care trage cu mânuşiţa clopotul celei de-a doua Învieri", alături de numele pruncilor, de anul morţii lor şi de textul: "Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le".   

Ferecătura Evangheliei - realizată după desenele reginei - este amplu ornamentată în arabescuri inspirate din motivele decorative ale bisericii episcopale, având, în zona centrală, crucea triplă bizantină proiectată pe un fundal albastru marcat de motive florale galbene şi roşii - cromatica sugerând, prin asociere, tricolorul românesc. Coperta posterioară conţine un desen preluat de pe "cusături naţionale" şi un text inscripţionat pe un fond de aur cu litere albastru cobalt, facsimilat după autograful reginei, reproducând cuvintele rostite de Iisus pe cruce: "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac! Amin zic ţie! Astăzi, împreună cu Mine vei fi în rai! Mi-e sete! Muiere, iată fiul tău, iată muma ta! Ili, Ili, Lama Savahtani! Părinte, în mâinile Tale, încredinţez duhul Meu! Săvârşitu-s-a!...". Marginal, este inscripţionat în aur: "Elisabetha, 1886". Copertele ferecăturii sunt legate printr-un bind format din zale de aur "împletite după modelul vechilor Evanghelii româneşti".

Carmen Sylva şi Mite Kremnitz 

Regina-poetă avea să încerce din nou gustul amar al propriilor iluzii, în colaborarea, sub auspicii literare dintre cele mai promiţătoare, cu Mite Kremnitz - soţia unuia dintre medicii de la Curte care s-au ocupat permanent de starea precară a sănătăţii prinţului Ferdinand în anul 1891. Apropierea dintre cele două aspirante la gloria literelor s-ar datora şi faptului relevant pentru principesa moştenitoare a tronului României, că "aceste două femei se asemănau în chip ciudat... Amândouă erau scriitoare, amândouă aveau părul cărunt, tăiat scurt, ochii adânciţi în orbite şi îngânduraţi... Graiul lor era intens şi vibrant, întotdeauna păreau că se ascultă pe ele însele vorbind şi că se privesc ca punctul central al unor însemnate întâmplări." Spiritul analitic al memorialistei surprinde, însă, şi note discordante suficient de puternice pentru ca pasiunea lor comună pentru scris să nu constituie, totuşi, un liant indestructibil: "Aunty rămânea întotdeauna o personalitate impunătoare, generoasă, cu inima caldă şi cât se poate de aristocratică, pe când imitatoarea ei avea într-însa ceva strâmt şi toate afectările ei pretenţioase nu-i puteau ascunde obârşia cât se poate de burgheză."

Debutând printr-o operă literară concepută sub forma unor "scrisori schimbate între două prietene", cuplul Carmen Sylva - Mite Kremnitz, atestat, în literatură, sub dublul pseudonim "Dito" şi "Idon", va fi un cuplu literar extrem de apreciat în epocă. Dar "mărul discordiei" aruncat de "patronul lor spiritual", regele Carol I, rupse, în cele din urmă, "concordia" literară dintre cele două coautoare... Propunându-i lui Mite Kremnitz să-i "şlefuiască" stilistic "Memoriile", regele Carol I a reuşit să le transforme în rivale, cel puţin în arena literară... Spiritul său echilibrat, de o rigurozitate ieşită din comun, era în disonanţă stilistică evidentă cu "romantismul şi înflăcărarea poetică" a reginei. Preferinţa declarată a regelui a afectat-o profund, iar patimile se dezlănţuiră...

Sângele albastru temperă furia reginei, motivată, de altfel, pe când obârşia burgheză a Mitei Kremnitz nu se va dezminţi... "Colaboratoarea" literară va scrie un "roman prost" intitulat "La Curtea din Ragusa", în care, prin substituirea numelor personajelor şi a locurilor descrise, atacă obiceiurile Curţii regale şi parodiază comportamentul, uneori, straniu al reginei-poete, prezentându-se ea însăşi, sub pseudonim, drept o femeie inteligentă "care este confidenta regelui" şi care îndreaptă permanent erorile săvârşite de suverană. "O curte vrednică de tot dispreţul!..." conchide, referindu-se la infamantul roman, principesa Maria… De altfel, Carmen Sylva suporta întotdeauna cu stoicism protocolul impus de Carol I în întrevederile sale oficiale derulate frecvent, după un tipic ce nu admitea licenţe. Absorbită de propriile-i preocupări mai puţin politice, regina "ori socotea că-şi joacă rolul de martiră, ori aţipea cu un zâmbet pe buze, ceea ce îi punea pe toţi în încurcătură.".

Plutind între real şi ireal 

Altruistă din cale-afară, regina Elisabeta a conceput un plan fantastic de realizare a unui "oraş alb", în care preconiza să fie adunaţi toţi orbii din lume, precum şi familiile acestora, pentru ca ei să nu se mai simtă izolaţi... Suverana spera că, astfel, "aveau unde să trăiască într-o armonie arcadiană, iubindu-se între ei, ascultând muzică frumoasă pe când lucrau împreună la diferite meşteşuguri". Exagerata ei credulitate o aruncă în mrejele unor rău-voitori, proiectul "oraşului alb" "o băgă în datorii", spre stupefacţia regelui care îi impune restricţii umilitoare, pentru a o smulge din naivismul tipic de care profitau din plin linguşitorii de profesie de la Curtea regală… Simţind o nevoie aproape patologică de auditoriu, Carmen Sylva strângea în jurul ei o lume, prin excelenţă, pestriţă, care o aproba; un melanj de cultură şi incultură alcătuit din bătrâni şi tineri, săraci şi bogaţi, "alţii naivi, unii isteţi, alţii săraci cu duhul" - lume atât de originală, ca structură şi comportament, încât, cunoscând-o, tatăl principesei Maria avea impresia că se află nu în palat, ci "într-o casă de nebuni". Intenţia celor care îi doreau cu sinceritate binele era de a reduce acţiunile hiperbolizate de regină - împotriva tuturor evidenţelor -, la "dimensiuni cât mai puţin poetice", încercând, deseori, inutil, să o smulgă din zborul imaginaţiei ei, să-i reteze aripile prin care se înălţa în sfere ireale, pentru a o readuce cu picioarele pe pământ...

Astfel, scena zborului nupţial al albinelor din "La vie des abeilles" a lui Maeterlink, în lectura "afectată" a secretarului reginei, Dall' Orso, a fost percepută diferit de regina-poetă şi de regina-mamă a Olandei, Emma, care îi va reproşa lipsa de discernământ în selectarea şi interpretarea preferinţelor sale literare. Sensibilitatea lirică a reginei se declanşa spontan, ori de câte ori o privelişte şoca prin ineditul ei. Alunecând cu iahtul pe sub vastele arcade ale splendidului pod de la Cernavodă -una dintre marile ctitorii ale soţului ei -, Carmen Sylva îi închina "ctitorului" - spre vădita enervare a acestuia - "adevărate imnuri de glorie". Vrându-se în centrul atenţiei chiar şi în cursul deplasării cu iahtul, regina îşi făcea simţită prezenţa, fluturând un şervet alb spre oamenii adunaţi pe malul Dunării, socotind gestul în sine "o datorie morală". Miopia extrem de avansată a reginei o determină, spre deliciul copiilor din anturajul regal, să salute, în acelaşi mod, animalele care păşteau pe lângă fluviu...

Marea Neagră - pe care o adora - "îi umplea de exaltare inima furtunoasă şi înviora izvoarele închipuirii ei poetice", sejurul petrecut în căsuţa de pe digul de la intrarea în portul Constanţa fiind, pentru poetă, extrem de reconfortant: "Constanţa - consemna principesa Maria - iubea pe bătrâna regină Elisabeta, cea mai prietenoasă şi cea mai originală dintre suverane... Aduna în jur mulţi dintre locuitorii ei, fără să-i pese de rangul lor social... Intra cu ei în nesfârşite convorbiri, revărsând un potop nesecat de cuvinte şi lăsându-se ea însăşi răpită de vraja propriului ei glas...".

Carmen Sylva şi viitoarea regină a României

Proverbialul altruism al reginei Elisabeta nu se dezminţi nici atunci când principesa moştenitoare a tronului României i se destăinui că imaginaţia ei vie îmbracă, în clipe de destindere, haina miraculoasă a metaforei: "Când descoperi că scriam, în loc să râdă de mine şi să ia în zeflemea smeritele mele încercări literare, mă încurajă de la început în tot chipul" - se confesează, cu totală sinceritate, în opera sa memorialistică "Povestea vieţii mele, viitoarea regină...". Entuziastă şi altruistă, Carmen Sylva o impulsiona mereu, hiperbolizând constant disponibilităţile stilistice ale principesei aspirante la graţiile muzelor: "Cum sfârşeam o poveste - îşi aminteşte cu plăcere regina Maria - mi-o cerea îndată s-o traducă în nemţeşte... Mă asigura că aveam un vocabular mai bogat decât al ei şi că vedeam frumuseţea cu o intensitate fără seamăn…”.

Chemarea sângelui 

Declanşarea Primului Război Mondial sfărâmă brutal liniştea statornicită cu greu în Europa. Declarând, în ziua de 28 iulie 1914, război Serbiei, în urma atentatului de la Sarajevo, Austria "dăduse foc fitilului" şi întrebarea care stăruia în inimile tuturor viza teritoriile în care "avea să se întindă flacăra". Solidaritatea "agresivă" - după expresia principesei - cu una din cele două tabere o făcu pe regină, care părea că-şi uitase naţionalitatea, să se regăsească o autentică "Die Rheintechter" (fiică a Rinului) şi să vorbească permanent despre "începutul erei teutonilor", convinsă că ei trebuie să ajungă "stăpânii lumii, spre binele omenirii"... "Deutschland uber alles" şi "Gott mit uns" reînviaseră mitul invincibilităţii Germaniei pe buzele bătrânei suverane, care, pentru a-şi demonstra dispreţul faţă de tabăra adversă - susţinută cu ardoare de principesa Maria - perora continuu, spre exasperarea interlocutoarei, care se întreba, inocent sau nu, de unde "scosese ideea", evident, tulburătoare pentru ea, că "Anglia trebuie să fie învinsă, pentru că femeile ei ajunseseră imorale...". Era, oare, o aluzie directă la comportamentul mai puţin ortodox al viitoarei regine silite să-şi consume tinereţea în colivia unor precepte morale sufocante pentru viaţa ei intimă?!...

Soţie şi regină

Îmbolnăvirea gravă a regelui Carol I s-a produs într-un moment decisiv pentru ţară, când evenimentele determinate de declanşarea Primului Război Mondial se precipitau, România fiind atunci direct implicată, prin consecinţele previzibile ale conflagraţiei, în conflictul dintre marile puteri. Deşi "şubred şi bolnav", regele "păstra aceeaşi fire de stăpânitor obişnuit să conducă şi să fie ascultat"… Convocând, în ziua de 3 august 1914, la Sinaia, un Consiliu de Coroană, în care România urma să-şi precizeze poziţia faţă de beligeranţi, cu o "încredere oarbă în superioritatea armatei germane", Carol I îşi exprimă dorinţa ca ţara noastră să se alăture Puterilor Centrale. Exceptându-l pe Petre Carp, care "se alătură trup şi suflet regelui", toţi ceilalţi oameni politici s-au opus cu fermitate intenţiei regale, Ion I.C. Brătianu şi Tache Ionescu dirijând magistral corul vocilor antigermane din Consiliul de Coroană. Carmen Sylva "trăia clipe de grozavă îngrijorare, pe când soţul ei bolnav prezida acel cumplit consiliu" şi, precum "o felină închisă într-o cuşcă", aştepta cu nerăbdare rezultatul... Când regele apăru "strivit şi îndurerat" de hotărârea Consiliului, regina izbucni sentenţios, declamând parcă istoriei: "Un rege bătrân e tăgăduit de propriul său popor după o lungă viaţă de muncă grea în folosul ţării lui" şi, de aceea, proclamă public, spre disperarea suveranului, că "ar face bine ca el să-şi scuture de pe picioare praful acestei ţări nerecunoscătoare". Tragica dezbinare dintre rege şi popor a fost fatală, suveranul murind "năpraznic" în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1914, în braţele soţiei sale, regina-poetă Elisabeta...

Elogiul ţării

În necrologul consacrat Reginei Elisabeta, Dimitrie Onciul evocă personalitatea de excepţie a "adoratei regine", a cărei "neobosită activitate" a fost guvernată de "una din sublimele cugetări din scrierile sale: <<Nu e decât o fericire: datoria; nu e decât o mângâiere: munca; nu e decât o bucurie: frumosul!...>>. "Din ziua când a călcat pământul României ca Doamnă (12 noemvrie 1869) şi până la apusul maiestuos al vieţii sale (18 februarie 1916), Augusta defunctă s-a devotat, cu toată râvna şi dragostea sufletului său mare, datoriei de Suverană."

Rememorând pasionanta şi extraordinara contribuţie a reginei-poete Carmen Sylva la propăşirea patriei sale adoptive, Dimitrie Onciul releva: "dragostea şi devotamentul <<Mamei Răniţilor>> în războiul pentru neatârnare; institutele şi societăţile ce a creat şi îndrumat pentru alinarea suferinţelor celor săraci şi infirmi, cum şi pentru o activitate nobilă şi folositoare a femeii române; solicitudinea ce a avut pentru arta naţională, ca şi pentru cultivarea şi încurajarea industriei noastre casnice, cu elementele ei de artă decorativă românească şi cu pitorescul port naţional pe care l-a înălţat pe tronul său… Aceste opere de caritate şi iubire încoronate de testamentul prin care, ca o adevărată mumă a ţărei, a destinat aproape toată averea sa mişcătoare pentru scopuri filantropice şi culturale, pe lângă însemnatele donaţiuni ce a mai făcut în urmă pentru oraşul Curtea-de-Argeş, unde i-a fost menit să găsească veşnica odihnă, sunt cele mai alese titluri de recunoştinţă şi de pioasă amintire ce ţara şi neamul datoresc bunei Regine.".

Evocarea atât de patetică a unor secvenţe definitorii din pasionanta şi controversata viaţă a primei regine a României consemnate în opera autobiografică a succesoarei sale la tron - printr-o retrospectare obiectivă, neviciată de un posibil subiectivism familial - constituie o mărturie neîndoielnică despre o personalitate de excepţie care şi-a înnobilat destinul princiar îngemănându-l cu harul inefabil al poeziei autentice.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!