Când optimiştii plâng, bat clopotele disperării
Când eşti aproape octogenar, începi să realizezi că arca ce te-a condus spre estuarul vieţii se apropie de "marea cea mare", unde valurile fac, din noi toţi, "o apă şi-un pământ". Oamenii mai vin, dar mai şi pleacă. Asta nu trebuie să ne sperie. Ne sperie, sau nu, doar ce lăsăm în urmă. Eu, tu, noi toţi. Noi, cei de azi, ne-am născut într-o ţară numită România. Un Stat tânăr printre altele cu mult mai vechi, dar cu o istorie extrem de zbuciumată, cu oameni puternici şi talentaţi, ba chiar cu nişte vârfuri care au uimit lumea. Unirea celor trei Principate avea să fie punctul forte al strădaniilor şi sacrificiilor de veacuri, toţi românii alcătuind ţara supranumită chiar şi "Grădina Maicii Domnului", ceea ce nu-i puţin lucru. Privită de sus cu un ochi atotcuprinzător, se pot vedea munţii faimoşi, împăduriţi, un adevărat "plămân al Europei", dealurile viilor şi livezilor, păşunile, câmpiile mănoase, apele curgătoare tumultuoase, o Dunăre lungă şi lată, străbătută de ambarcaţiuni care vin din aproape toată Europa şi ţărmurile scăldate de Marea cea Neagră.
O ţară cu un subsol, la rândul lui, şi el scăldat în bogăţii de mare valoare. De atâtea bogăţii!... Toate râvnite, peste veacuri, de către şacalii care cred că "al lor" este şi ce e al altora. Duşmănoşi şi acaparatori, aşa cum au fost, şi aşa cum mai sunt şi acum. Deghizaţi în prieteni, şi-au pus fundul pe aurul nostru, pe cultura noastră, pe tradiţiile noastre, contorsionând chiar şi fizionomia noastră sufletească, tot, aproape tot. O ţară aşezată în proximitatea mai mult a duşmanilor decât a prietenilor. Figuri luminoase ale istoriei noastre, Decebal şi Traian, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, au stropit cu sânge aceste pământuri, osul străbun înnobilând glia strămoşească la tot pasul. O ploaie de exegeţi ai gândirii şi culturii româneşti au făcut din trecutul nostru o impresionantă aură care s-a impus şi ea, cu greu, pe frontispiciul cultural european şi nu numai. Cu rădăcini în trecut sau cu ascuţimea spiritului nostru naţional, pe măsură ce timpul se scurge, apar noi şi noi vârfuri. Sclipirile talentului şi inteligenţei româneşti se adaugă vechilor virtuţi naţionale. În paralel, invidia şi duşmănia sunt omniprezente întru îngustarea performanţelor noastre.
Nu ducem lipsă de duşmani externi. Dar cei interni? Cine sunt aceia, dacă nu "ai noştri", cei care au vândut străinilor aproape jumătate din pământul arabil al acestei ţări? Cine alţii, dacă nu "ai noştri", au deschis larg porţile exploatării criminale a pădurilor, lăsând "aurul verde" să se scurgă în paradisul altora? Cine, dacă nu "ai noştri", fac permanent, la nivel naţional, o adevărată "ţigănie", crezând ei că aşa ar fi democraţia pentru care am luptat şi am sperat, în urmă cu un sfert de secol? Cine alţii, dacă nu "ai noştri", ne-au adus în situaţia de a ne fi frică să vorbim liber? Cine a readus frica în locul frumoaselor şi bunelor relaţii? Cine se face vinovat că exportăm tot ce e bun şi importăm tot ce e prost? Unde sunt fabricile noastre de tractoare, de maşini de teren, cine alţii, dacă nu "ai noştri", au ras din temelii întreaga noastră industrie? Miliardarii "de carton", pe ce, dacă nu pe aceste ruine, şi-au înfipt ghearele spre a forma o lume a lor, numai şi numai a lor? Vrem acum o nouă cooperativizare a agriculturii, să facem şi noi cum fac alţii. Dar noi le aveam făcute demult. Trebuiau doar restructurate, modernizate şi încurajate.
Cine alţii, dacă nu "ai noştri", se fac vinovaţi că importăm atâta carne, fructe, pâine congelată, în loc să fim noi, "grânarul Europei", cei care să oferim europenilor produsele noastre bio, tot ce rodeşte pământul nostru neîntrecut în calităţi... Cât este de real aportul iluştrilor noştri intelectuali în viaţa politică a Statului, unde ne sunt aceşti oameni? Îi numărăm pe degetele de la o mână, iar atâţi puţini câţi sunt s-au pus în slujba răilor, nicidecum a progresului... De ce mai vorbim despre "Statul de drept" câtă vreme la CEDO suntem văzuţi ca maeştri ai judecăţilor strâmbe şi nedrepte? Pentru care motive plătim, noi toţi, necinstea şi incompetenţa unor "judecători" certaţi cu adevărul şi dreptatea? Milioanele şi miliardele, însuşite de "specialiştii" fraudelor, de ce nu sunt recuperate? Cu ce ne încălzesc cei doi-trei ani de pedeapsă administrată de "Statul de drept", câtă vreme vlaga ţării e în posesia lor?! Frica penetrată peste tot, până sus şi până jos, stă călare pe grumazul întregii ţări, în vreme ce netrebnicii, needucaţii, experţii jafului naţional ne râd în nas, sub protecţia unei justiţii care-i curăţă de scame.
Dacă marii şi valoroşii noştri înaintaşi ar învia, cu ce ochi, cu ce obraz, "ai noştri", cei de azi, ar privi în ochii acestora? Câţi dintre ei ar scăpa de osânda lui Ţepeş? Antagonismul jegos, deşănţat, dintre Putere şi Opoziţie, e un motiv pentru care uită că la mijloc este ŢARA, şi nu ciolanul! ŢARA aceasta plină de obidiţi, de înfometaţi, de analfabeţi pe care ăştia, "ai noştri" de azi, n-o văd. În miopia lor politică, dar şi cu nonşalanţa în care se bălăcesc, oferă copiilor, tinerilor, "modelul" unui limbaj abject în exprimare, dialogul mârlănesc, lipsa bunelor maniere, răutatea plină de venin, toate la un loc suficiente să scufunde în tristeţe şi amărăciune pe tot românul dotat cu bunul simţ, cu blândeţea, cu împăcarea, cu liniştea, cu pacea socială.
Maldăre de legi, unele chiar bune, zac în sertare cu anii, timp pentru ele nu există, săptămâna de lucru este scurtă, pe cei mai mulţi dintre aleşi nu-i cunoaştem, nici când votăm, nu-i remarcăm nici după, căci vegetează într-o "mare adunare", nici măcar naţională, mereu nemulţumiţi de salariile "mizere" cu care noi, "ăştia de rând", îi tot îmbuibăm. De semnalat "eroismul" cu care luptă "pe drumul de costişe" ce urcă spre ciolan, forţa centrifugă a tiribombei politice aruncându-i pe unii învingători taman pe Coasta de Azur ori, şi mai "rău", prin Dubai. Cum ar veni... spre a se documenta la faţa locului cam cum ar arăta autostrăzile promise-n campaniile electorale, ori cum stăm cu nivelul de trai "ce va să vie" în lumea celor care abia mai cuvântă:
- Ce zici, bade Ioane, cum îţi mai merge, acum, după aproape trei decenii postrevoluţionare?
- Ei, băi tată, nu vezi că e vorba de un blestem? Nu vezi şi matale că mergem din rău în mai rău? Suntem blestemaţi, cât om mai fi... Păcat de sângele vărsat!
- Se zice că speranţa nu moare niciodată...
- Aşa o fi, dar la mine abia mai pâlpâie. Vrei să scrii ceva la vreun ziar? De mine să nu scrii nimic!
- De ce, bade Ioane, şi dumitale ţi-e frică?
- Mie, nu. Am aproape suta de ani, dar mai am vreo şase nepoţi. Mi-e să nu dea vreo maşină peste ei, ori cine ştie...
Prof. Marian Mecu
Decembrie 2016
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
