VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - (In)Telectualii
Auzim de multe ori întrebări-reproşuri de genul: unde ne sunt intelectualii, de ce nu intră în politică, de ce nu-şi spun părerea despre... şi despre...? Justificate întrebări, mai puţin justificate reproşuri - şi unele şi altele, cu explicaţii relativ simple.
Bun, e o problemă şi cu ce numim intelectual. Definiţia de dicţionar este foarte generală şi generoasă, pleacă de la „intelect” = capacitate de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni; minte, gândire, raţiune. Păi cine nu are, homo sapiens fiind/ştiindu-se, toate aceste „capacităţi”?! Înspre marginea opusă, plecând de la profesie, intelectualitatea este identificată cu „gulerele albe”, deci plasată în complementara „gulerelor albastre”, ca să invocăm numai culoarea salopetelor muncitoreşti standard (cele două categorii sunt uneori opuse una alteia, de pildă, în doctrinele criminal-comunistoide bazate pe „lupta de clasă”). Mai intervine şi clişeul istoric: în mod tradiţional, dăscălimea, scriitorimea, funcţionarii înalţi (din justiţie, de exemplu) conturează portretul-robot al intelectualului.
Numai că, la început de mileniu trei, lucrurile s-au complicat ireversibil. Pe de o parte, numărul oamenilor şcoliţi, deci, teoretic-minimal, intelectuali, a crescut enorm. Nivelul mediu a crescut, dar/deci mult mai greu se pot vedea „vârfurile”. Acum un secol şi jumătate, învăţătorul, preotul, notarul formau elita educată a satului, tot pe atunci fiii de boieri-boiernaşi mergeau la Paris, Viena, Berlin pentru a studia şi reveneau în ţară veritabili „formatori de opinie”, „lideri de generaţie”, lideri pur şi simplu (conta, desigur, şi originea lor boierească), educaţi cu adevărat, prin universităţi, societăţi culturale şi loje masonice, editau reviste, porneau revoluţii, conduceau partide, înfiinţau şcoli. Făceau istorie şi numai scriind literatură (includ gazetăria), pentru că, la începuturi, cele două se suprapuneau în mare măsură, cultura însemna (ca şi acum, de altfel) identitate, iar identitatea naţională era fundamentală în secolul naţiunilor (ca şi acum, de altfel, dar globalismul, multinaţionalele, imperiile şi cozile lor de topor - mai toate recrutate chiar din „intelectualitate” - încearcă să compromită ideea).
De aici, printre altele, drama scriitorimii româneşti. Comparaţia cu „scriitorimea fondatoare” este deprimantă, chiar dacă această comparaţie este de multă vreme nepotrivită, pentru că altfel se face acum istoria, „boieri” nu mai sunt, zgomotul-exhibiţionismul sunt patetic-ridicole, recent îmboieriţii sunt doar ridicoli, politica cere altfel de „intelect” decât cel scriitoricesc - plus că autori de cărţi sunt mult mai mulţi decât scriitori, dar cu toţii se cred aşa ceva.
Ce să aşteptăm atunci de la intelectuali?... Să-şi facă treaba la locul lor, acoperind onest fişa postului. Din şcoală în administraţie, din cultură în cercetare, biserică, armată, peste tot. Societatea contează pe asta, este planificată (în măsura în care un sistem atât de complex se poate planifica) să funcţioneze cum trebuie atunci când fiecare componentă (subsistem) funcţionează cum trebuie. Apoi, şi numai apoi, să se gândească la a face ceva în plus - iar tot ce e în plus îmbogăţeşte lumea - dar cu grija pe care o sugerează Principiul lui Peter (uşor reformulat aici): fiecare om se străduieşte să-şi atingă nivelul maxim de incompetenţă pe care este capabil să-l atingă...
Întrebările de la care am plecat rămân. O versiune care apare mai rar, dar care e, cred, mai potrivită, este unde ne sunt elitele, care le e poziţia în chestiunea cutare..., ce fac ele pentru...? Pe de o parte, elitele fac multe, dar asta nu se vede suficient de convingător, din cauza „zgomotului” informaţional din jur, pe de alta, nu fac îndeajuns - niciodată nu e îndeajuns pentru un intelectual de elită, dar asta e o altă discuţie...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
