TABLETĂ DE SCRIITOR - OMUL DE ŞTIINŢĂ ŞI LITERATUL
De mai mult timp trăiam într-o dilemă, pe care nu ştiam cum să mi-o explic: spre vârful performanţelor, care este mai fericit – literatul sau omul de ştiinţă?
Eu credeam că literatul: el călătoreşte prin lumi imaginare, pe toate meridianele pământului, printre luminile secolelor, peste paginile cărţilor bune, pe care reuşeşte să şi le procure şi să le parcurgă cu răbdare şi înţelegere.
Da, ziceam, coborând în dilemă, dar această fericire a lui este discutabilă, depinzând doar de sensibilitatea şi imaginaţia sa; e un fel de fericire fantastică, autosugerată, pe care oamenii obişnuiţi n-o înţeleg bine şi o pun la îndoială.
Nu mă întristam, ci treceam alături, în grădina omului de ştiinţă, acad. Gheorghe Păun, care semna pe aceeaşi pagină a ARGEŞ EXPRES-ului cu mine, privind peste umăr cu dezinvoltură, fiindcă împlinirile sale în domeniul informaticii şi matematicii îi asigurau o fericire constantă, recunoscută de toţi ceilalţi oameni – şi necontestată de nimeni.
Iată că, în favoarea omului de ştiinţă, se pronunţă şi matematicianul, filosoful şi moralistul englez Bertrand Russell, în volumul „În căutarea fericirii”, tipărit de curând la editura „Humanitas”, în paginile căruia am găsit un citat capabil să-mi înlăture orice îndoială: „În viaţa omului de ştiinţă se găsesc întrunite toate condiţiile fericirii. El are o activitate care-i solicită din plin aptitudinile şi obţine rezultate de a căror importanţă îşi dau seama nu doar el, ci şi publicul general, chiar dacă acesta nu înţelege o boabă din ele. În această privinţă, el este mai norocos decât artistul” (p. 130).
Cred că autorul a rostit adevărul: aşa este, numai că în cazul celor două forme de fericire, la care mă refeream, s-au ivit alte două dileme – de ce eu n-aş avea acces la formele cele mai înalte ale ştiinţei, măcar într-o înţelegere de ansamblu? De ce atunci acest domn academician, de talie mondială, cel mai citat informatician şi matematician român, colegul meu de pagină, Gheorghe Păun a recurs şi la literatură? Oare fericirea amăgitoare a fantasticului i s-a părut a fi mai populară? (Suntem prieteni şi colaboratori de mulţi ani, ne înţelegem ca doi fraţi şi încercăm fiecare să-l lămurim pe celălalt de prioritatea fericirii sale…).
Sau poate că nici unul dintre noi nu suntem atât de fericit, pe cât se pare? Ori, dimpotrivă: suntem fericiţi amândoi, completându-ne ca două vase comunicante cu aceleaşi idealuri?
