Naum Râmniceanu (1764-1838/1839) (I)

 "O, patrioţii noştri niciodată n-au işit din hotărele patriii noastre Valachiei, carea din Marea Neagră începându-se, şi, până în apa Tisa, întinzându-se, coprinde în mijlocul  acestei părţi: Transilvania, Banatul, ţinuturile Craiovei, Ţara Românească şi Moldova." (Naum Râmniceanu)

Vatra natală

Refugiindu-se peste Munţii Făgăraş împreună cu o parte dintre enoriaşii săi, Bucur, protopopul din Jina - sat de oieri români din Poiana Sibiului - se va statornici în vatra mirifică a Corbilor de pe Râul Doamnei, pentru a fi cât mai aproape de matca ardelenească părăsită din cauza persecuţiilor religioase declanşate în cursul Unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma. Străvechea aşezare musceleană - leagăn prezumtiv al vestitei familii a Corvineştilor intrate demn în istoria ţării - a fost locul unde s-a născut, la 27 noiembrie 1764, fiul protopopului ardelean, viitorul cronicar, stihuitor şi traducător, Naum Râmniceanu.

Copilăria şi-a petrecut-o la Corbi, în atmosfera de adâncă religiozitate din neamul său de preoţi şi orientarea lui spre cinul monahal va fi pregătită cu neostoită grijă, Naum fiind trimis la Bucureşti pentru învăţătură în limbile românească şi elinească, pentru ca, la numai 12 ani, educaţia copilului să-i fie încredinţată arhimandritului Filaret de la Mitropolia Ungro-Vlahiei. Mutându-se, la Râmnic, în scaunul episcopal, Filaret - protectorul său - îl va hirotonisi, pe Naum, diacon la Mănăstirea Hurez, pe când acesta împlinise frageda vârstă de doar 15 ani.

Repere existenţiale

În cursul războiului austro-ruso-turc din anul 1788, când Ţările Române devin teatrul unor operaţiuni militare de amploare, iar armata imperială ocupă mănăstirile Sinaia, Cozia şi Tismana, episcopul Filaret se refugiază în Transilvania, iar Naum este luat prizonier de către "volintirii" austrieci şi dus la Nagy-Kanisza, în Ungaria, la Mănăstirea Hodoş şi la Lipova, pribegind, apoi, ca dascăl de limba greacă al copiilor unor familii mai înstărite din Ardeal. Revenit în ţară, Naum Râmniceanu va sluji cu credinţă pe episcopii de la Râmnic, Dositei Filitis şi Nectarie Moraitul, pentru ca, în anul 1802, să fie uns protosinghel de către episcopul Costandie al Buzăului, unde se stabilise între timp.

Cărturar înnăscut, cizelat, totuşi, la şcolile vremii, Naum Râmniceanu va deveni elev al dascălilor Academiei Domneşti din Bucureşti - Gheorghie Ghenadie, Neofit Duca, C. Vardalach, Constantin Ioanu şi Lambru Fotiade, care îi sădiră în suflet înălţătoare sentimente patriotice ce vor dăinui până la sfârşitul existenţei sale. Destinul îi hărăzise o viaţă extrem de agitată, pe care cărturarul muscelean şi-o petrecu demn, în capitala ţării, fie ca egumen la Biserica "Sfinţii Apostoli" după anul 1822, fie ca dascăl în casa renumitului Scarlat Grădişteanu, când renunţase temporar la egumenat.

Obsesia vieţii monahale este, însă, atât de puternică, încât Naum se visa, în anul 1828, sihastru la Călugăreni, pentru ca, la aproape 70 de ani, să se retragă la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, "unde se schimnici, făcând benedictism intelectual şi murind la 75 de ani, prin 1838-1839".

Preocupări cărturăreşti

Deşi viaţa i s-a scurs între slujirea altarului şi luminarea cu "dreaptă învăţătură" a copiilor pe care i-a şcolit în cursul pelerinajelor sale prin Ardeal şi Ţara Românească, activitatea clericului cărturar Naum Râmniceanu a fost încununată de o operă extrem de importantă, cu o cuprindere tematică semnificativă, scrisă, mai ales, în limba greacă.

Repertorierea creaţiei sale este relevantă pentru conturarea preocupărilor cărturarului: "volume de notiţe gramaticale, copii de documente privitoare la istoria Ţării Româneşti, însemnări personale, discursuri funebre, cuvântări şi dedicaţii în versuri către părinţi alcătuite ca din partea copiilor pe care îi instruia, discursuri patriotice, encomioane, planuri de reformă pentru şcoli, traduceri, manuale, încercări istorice, versuri". "De pe urma protosinghelului a rămas un morman de manuscrise greceşti şi româneşti" - constata istoricul literar Alexandru Piru -, apreciind, în special, sub raport cantitativ, scrierile lui Naum Râmniceanu.

Diversitatea acestor lucrări îşi are sorgintea în preocupările sale didactice, dar şi în poliglotismul cărturarului muscelean cunoscător al limbilor greacă, slavonă, turcă şi, probabil, al uneia dintre limbile de largă circulaţie din Europa. O ierarhizare valorică a scrierilor cărturarului este hazardată, deoarece unele dintre acestea - atribuite lui Naum Râmniceanu de către exegetul său, C. Erbiceanu, în "Viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum Râmniceanu", apărută la Bucureşti, în anul 1900, sunt contestate de către alţi cercetători, sub motivaţia subiectivă, totuşi, a existenţei unor incoerenţe stilistice.

"Limba neamului nostru romanicesc"

Pentru definirea complexă a concepţiei istorice a autorului - influenţată, evident, de multiplele izvoare utilizate, Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre oferă indicii neîndoielnice, "Cuvântul înainte" redactat, la 9 iunie 1800, sub semnătură, de către protosinghel, dezvăluind idei influenţate parţial de iluminism. Partea introductivă reprezintă o incursiune în istoria ţării până în anul 1290 şi constituie secvenţa originală a acestei lucrări cu caracter istoric, în care geneza limbii şi a poporului român se motivează lexical, însă, uneori, într-un mod cu totul particular. Naum Râmniceanu socoteşte că limba dacilor, asemănătoare cu "limba tătarilor (sic!) de tot s-au pierdut". Însuşi termenul "dac" a suferit - după părerea sa - o evoluţie fonetică spre "drac"...

El sesizează, în lexicul limbii române, cuvinte latine pe care le citează spre a demonstra romanitatea limbii noastre: acva, panis, vinus <!>, bonus, sanus, amarus, dultis etc., dar, în acelaşi timp, relevă existenţa unor cuvinte de origine slavonă: milostiv, blagoslovit, slăvit ş.a. - motivate, doar, prin contactul îndelungat al populaţiei autohtone cu slavii: "cu care am avut din vechime cea mai multă petrecere şi de la dânşii am luat slovele cărţilor". Diferenţele dintre termenii originari şi cei actuali sunt explicate prin modificările de structură specifice normelor fonetice ale limbii române: "Cuvintele le-am întors dupre limba noastră!" Naum Râmniceanu consideră că limba latină a fost moştenită direct, fiind preluată prin viu grai, fără intermediul benefic, de altfel, al şcolii.

Vitalitatea considerabilă a limbii latine vorbite este cu atât mai evidentă cu cât ea s-a conservat într-un context lingvistic nefavorabil: "Ruşineze dar şi să se înfrunte neînvăţaţii şi nepedepsiţii bârfitori de însuşi cei mai proşti români, carii nici în şcoală vreodată, nici de la alte limbi dimprejur auzind limba latinească, numai de la părinţi, vorbesc râmleneşte. Acestea sânt răspunsurile noastre pentru moştenirea patriei noastre şi pentru limba neamului nostru celui romanicesc, carele primind întru sine şi împreunarea seminţiii dachiceşti, carea s-a rumânit, n-au lipsit din strămoşeasca noastră patrie, stăpânindu-o, nici va lipsi de a sta împotriva tuturor vrăjmaşilor până când va sta lumea...".

"Patrioţii noştri n-au işit niciodată din hotarele Dachiei"

"Împreunarea" cu romanii a "seminţiii dachiceşti" constituie un proces îndelungat, căruia cronograful îi imprimă elemente interpretative cu totul personale: o descălecare a romanilor în Romanaţi - "demonstrată" prin numele latin al acestui ţinut; decapitarea lui Decebal de către cuceritori şi expedierea preţiosului trofeu la Roma; denumirea Transilvaniei de către Traian - "nume ce se tâlcuieşte: încongiurat de păduri despre toate părţile sau preste păduri"; transformarea dacilor în robi ai romanilor cu care s-au "amestecat" prin căsătorii mixte, vorbind "râmleneşte" şi "rumânindu-se".

Retrospectând, în cronografia sa, momentele definitorii ale istoriei neamului, Naum Râmniceanu contestă ipoteza părăsirii Daciei de către populaţia autohtonă în timpul  retragerii în sudul Dunării ordonate de către împăratul Aurelian: "O, patrioţii noştri niciodată n-au işit din hotărele patriei noastre Dachiei, carea din Marea Neagră începându-se şi până în apa Tisa întinzându-se, coprinde în mijlocul acestei părţi: Transilvania, Banatul, ţinuturile Craiovei, Ţara Românească şi Moldova. Încât dintr-aceste hotare ale patriii noastre, Dachiei, niciodată, fără numai când o parte a aceştii patrii să călca şi să strica de vrăjmaşi, să trăgea lăcuitorii în sus l-altă parte a patriii, unde putea să trăiască mai cu linişte, larg fiind pământul nostru şi munţi în mijloc având şi bun de scăpare în vremi de primejdie fiind."

Intensitatea procesului de romanizare a Daciei este, în viziunea sa, ilustrată şi prin simpla enumerare a unor cetăţi construite de romani: Clujul - durat la anul 268, de către "Flavio Claudie Chesar"; Alba Iulia - denumită astfel după "numele mamei lui Marc Aurel"; Iaşul - fosta Augusta, în toponim, regăsindu-se numele împăratului August etc.

Continuitatea procesului istoric pe teritoriul patriei noastre presupunea menţionarea etapei migraţiilor, Naum Râmniceanu inserând, printre "năvălitori", pe goţi, ungureni (huni), bulgari. Este evocat Imperiul Asăneştilor şi se insistă asupra "descălecatului" lui Negru Vodă - cronologizat după Anonimul Cantacuzinesc - în anul 1290, coborârea voievodului legendar în Ţara Românească fiind determinată de "vrajba şi slăbiciunea domnilor ungureşti", unul dintre aceştia, "craiul Vladislav neînţelegându-se cu crăiasa, fiindcă mai mult umbla cu curve"...

Concepţia sa teologică influenţează, evident, consideraţiile de natură istorică. Autorul opinează că "venirea romanilor în Dachia a fost o minune a proniei, căci de n-am fi fost răpiţi din focul eresurilor ce au răsărit mai pe urmă în pământul Italiei, am fi devenit cu toţii papistaşi"...

- Va urma -

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!