Vedere de pe Dealul Olarilor - Să le punem mustăţi!
Nu, nu e vorba despre mustăţile de pe afişele din oraş, nu vă îndemn să umblaţi cu markerul (m-am liniştit, apare în DEX...) în buzunar sau cu sprayul (formidabil! şi ăsta e! s-a englezit româna de tot, mă întreb ce cuvinte româneşti apar în dicţionarele lor, promit să conspectez cândva faimosul Oxford) în geantă, pentru a-l încărca pe blândul Fuego, atunci când ne cheamă să ascultăm Radio Argeş Expres, că doar e argeşean şi noi suntem mândri de el, un motiv mai mult decât valabil să deschidem urgent radioul pe frecvenţa cu pricina, să-l încărcăm, zic, cu nişte mustăţi de husar veşnic supărat. Nici să-l îmbătrânim la fel pe Julio Iglesias, pedeapsă că nevasta fredonează mereu „baila, baila, morena” sau ea mai ştie ce alte refrene ale sentimentalului fotbalist-ibero-universal-latin-lover. Nu, eu vreau doar să propun o explicaţie a decăderii politicienilor, deci a politicii, din zilele noastre, în raport cu politicienii pe care-i vedem prin cartea de istorie, prin filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe pereţii vechilor primării, prin poze sepia şi tablouri cu rame bogate. Având în vedere titlul, sunt sigur că v-aţi prins deja: pe vremuri, toţi policienii mari ai ţării aveau mustăţi, mulţi dintre ei şi barbă!
Şi nu numai bărbi, ci şi haine de croitor, cu gulere întărite, cămaşă albă, papion negru, privire dreaptă, sprâncene încruntate, bărbaţi adevăraţi. Nu rezultă din poze şi tablouri, dar presupun că aveau vocea groasă, puternică, cum este de aşteptat de la nişte bărbaţi adevăraţi. Pe deasupra, boieri – prin neam şi prin comportare. Presupun că şi afacerile doar parţial curate le făceau cu ştaif, ca nişte boieri ce erau...
Comparaţi cu imberbii din politica actuală... Nişte piţiguşi, chiar şi când au guşă, burtă, ceafă. Georgei, Viorei, Dorei. Poartă cravată de teama lui Zgonea, se dau cu briantină pe păr, se hlizesc de dimineaţa până seara, fac mofturi la mita cu mai puţin de patru-cinci zerouri, îşi schimbă nevestele (cu amantele) în ritmul mandatelor şi maşinile în ritmul mariajelor. Unul-doi, acolo, ar putea fi selecţionaţi pe rândul de başi în corul Parlamentului, dar şi lui Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu îi găsim CV-ul încărcat cu cinci neveste... Păcat de vocea lui. Măcar dacă şi-ar lăsa barbă...
Mă gândesc că asta ar putea fi o soluţie: să-i determinăm cumva pe politicieni să nu se mai radă. Măcar o vreme, de probă. Am putea începe (mă contrazic puţin aici, îndemnându-vă la rele) prin a le pune noi, alegătorii, mustăţi pe afişele electorale. Dezavantajul este că ei tot imberbi rămân şi consumăm şi cam multă vopsea, pentru că afişe sunt pe toate gardurile, stâlpii, pereţii, panourile special prevăzute sau neprevăzute pentru aşa ceva, alegeri avem la fiecare semestru. Concluzia logică este să încercăm să punem mustăţi originalelor, politicienilor adică. Greu de presupus că vor sta precum copiii la grădiniţă să li se deseneze mutriţe de pisoi – mai ales că noi nu mutriţe de pisoi vrem să le desenăm... O campanie de presă? O conspiraţie printre secretarele, soţiile şi amantele lor, care să-i convingă că sunt mai atrăgători, mai machos, cu mustăţi răsucite şi bărbuţe cănite? Din toate câte ceva? Aşa cum e o modă printre piţipoance să-şi umfle buzele cu silicon până ce acestea îşi schimbă numele în buzoaie, poate se porneşte şi o modă printre politicieni, să-şi „cenzureze” gura cu o pilozitate de boier vechi...
Hopa! Oare ajunge mustaţa? Nu cumva a fost mai întâi boieria? – iar boierie de unde să de dăm piţiguşilor, că nu li se poate adăuga cu markerul? Mă tem că va trebui să rămânem la a pune mustăţi afişelor, măcar ne mai răcorim şi noi... Am două markere, vrea cineva unul?
