2017, anul Maiorescu în critica literară
Într-un articol din "România literară" (nr. 50/2016, p. 3), preşedintele USR, criticul literar Nicolae Manolescu, propunea ca anul 2017 să fie declarat "Anul Maiorescu în critica literară". De aceea, ne propunem şi noi să scriem despre viaţa şi activitatea celui considerat mentorul "Junimii" şi fondatorul criticii literare româneşti, evocând astfel şi Centenarul morţii lui Titu Maiorescu.
Titu-Liviu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840, în Craiova, în perioada când părinţii săi se aflau în capitala Olteniei, şi a murit la 18 iunie/2 iulie 1917, în Bucureşti, în timpul ocupaţiei germane, înainte ca zarea să se fi luminat într-un fel oarecare pentru poporul şi statul român. Fiul Mariei Popazu (1819-1864) (originară din Vălenii-de-Munte, sora vestitului episcop Ioan Popazu, întemeietorul Gimnaziului român din Braşov) şi al dascălului ardelean Ioan Trifu-Maiorescu (1811-1864), om politic, revoluţionar de la 1848, cu studii la Viena (autor al unor scrieri istorice şi lingvistice, profesor la Şcoala centrală din Craiova, apoi la Colegiul "Sf. Sava" şi la Facultatea de Litere din Bucureşti), Titu-Liviu Maiorescu a devenit încă din tinereţe o personalitate multiplu reprezentativă, implicată fundamental etapei de consacrare şi dezvoltare a culturii şi literaturii române moderne. Filozof, estetician, critic literar, primul de vocaţie din cultura română, politician, deputat, ministru şi chiar prim-ministru al României, Titu Maiorescu şi-a sporit necontenit prestigiul în evoluţia sa, prin instrucţie intelectuală şi devotament faţă de cultura română. A copilărit şi a studiat la Craiova şi la Braşov, apoi şi-a continuat studiile la Viena, la vestita Academie Theresianum (1851-1858), mai întâi ca extern, apoi ca "pensionar" al şcolii, unde se călăuzea după idealuri educative aristocratice. Colegii de la Theresianum erau vlăstare ale aristocraţiei vieneze, cu înalte titluri nobiliare, baroni, conţi, marchizi, o lume în care se formează şi Titu Maiorescu, integrându-se prin comportament şi atitudine socială. Din jurnalul său intim "Însemnări zilnice" se înţelege că devine foarte vie relaţia lui cu colegii. După şapte ani de studii la Viena, specializat în filozofie, muzică, arte, Titu Maiorescu continuă şi la Berlin ca student al Facultăţii de Filozofie, unde de fapt îşi pregăteşte şi doctoratul. În 1860 obţine licenţa în litere şi filozofie la Sorbona, iar un an mai târziu, licenţa în drept, la Berlin. În capitala Germaniei, ţine prelegeri gratuite la un "institut de domnişoare", unde o cunoaşte pe Klara Kremnitz, care-i va deveni soţie la 26 august 1862. Cu o bogată "zestre" intelectuală sau, cum glumea Şerban Cioculescu, cu "tolba plină de licenţe", Titu Maiorescu se întoarce în ţară, la început ca supleant la Tribunalul Ilfov, de unde curând va fi avansat procuror. Din toamna anului 1862 este numit profesor la Universitatea din Iaşi, iar anul următor, rector şi director al Şcolii Normale "Vasile Lupu". Cu alţi tineri întorşi de la studii din străinătate (Th. Rosetti, V. Pogor, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, toţi cu doctorate în Germania sau în Franţa) iniţiază o serie de "prelecţiuni populare" (conferinţe, prelegeri) care se vor desfăşura periodic până în 1881.
În octombrie 1863, la iniţiativa lui Titu Maiorescu, se organizează Societatea Literară şi Ştiinţifică "Junimea", care îşi va aduce o contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii româneşti. Începând cu 1 martie 1867, Societatea "Junimea" va dispune şi de o publicaţie "Convorbiri literare" (condusă mulţi ani de Iacob Negruzzi), şi împreună vor lăsa urme adânci în modernizarea culturii şi literaturii române. Din 1866, Titu Maiorescu începe să profeseze şi avocatura în baroul ieşean, iar din anul 1867 devine membru al Societăţii Academice Române, din care demisionează peste un an din cauza orientării latiniste a majorităţii, dar revine în Academie în anul 1879. Din Iaşi se mută în funcţia de profesor de logică la Universitatea din Bucureşti (1884-1909), unde va fi ales şi rector în perioada 1892-1897.
Prin articole privind soluţionarea problemelor ortografice ("Despre scrierea limbii române", 1866) urmăreşte închegarea unei concepţii estetice unitare, argumentat susţinute în "Despre poezia română" (1867), "Comediile d-lui I.L. Caragiale" (1885), "Eminescu şi poeziile lui" (1889). Activitatea critică desfăşurată îndeosebi în primele două decenii (1866-1886) declanşează campanii polemice: "O cercetare critică... În contra direcţiei de astăzi" (1868), "Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1871/72), "Beţia de cuvinte la Revista contimporană", "Răspunsurile... Revistei contimporane" (1873), "Poeţi şi critici" (1886), articolul "Dreptul public al românilor şi şcoala Bărnuţiu" (1867-1868) inclus în volume sub titlul "Contra şcoalei Bărnuţiu". Toate aceste "atitudini critice", la care se adaugă polemica dusă cu C. Dobrogeanu-Gherea, se află la temelia criticii române moderne.
Jurnalul "Însemnări intime", notate din 1855 şi până la sfârşitul vieţii, a fost publicat postum şi este considerat printre cele mai interesante scrieri de gen din literatura română. În paralel cu activitatea culturală, Titu Maiorescu face şi carieră politică. Înfiinţează "Junimea" care la început era "o înjghebare politică, cu aspecte culturale", apoi este ales de mai multe ori deputat şi numit ministru la Culte şi Domenii (1874-1876;1888-1889), la Culte şi Lucrările publice (1890-1891). În timpul ministeriatului la Culte se ocupă în special de publicarea colecţiei de "Documente Hurmuzachi" şi de "Restaurarea Curţii de Argeş". Face şi o excursie la Curtea de Argeş (8-12 iulie 1879), împreună cu Ana Rosetti, sora soţiei lui Iacob Negruzzi. După alţi zece ani, îşi ia răspunderea Ministerului Justiţiei (1900-1901) unde reuşeşte să iniţieze legi importante pentru ţară. După retragerea sa din învăţământ, în 1909, împrejurare subliniată de omagiul universităţilor, Maiorescu devine între 1910 şi 1912 Prim-Ministru şi Ministru de Externe. Un an mai târziu prezidează la Bucureşti Conferinţa care pune capăt Războiului Balcanic şi stabileşte o nouă aşezare a relaţiilor dintre popoare în această parte a Europei. El cere în Partidul Conservator o politică de neutralitate, cu simpatii pentru Puterile Centrale, idei susţinute la începutul Războiului Mondial, care se pot vedea în memoriul "România şi politica de neutralitate în conflictul european 1914-1917" scris cu puţin înainte de a muri şi tipărit în "Convorbiri literare" abia în anul 1920. A scris cinci volume cu "Discursuri parlamentare", însoţite de expuneri privind viaţa politică a ţării. Întregul materialul a fost strâns şi reunit de urmaşi în 1925, în volumul "Istoria contemporană a României". Sub pana maioresciană, polemicile sale deveneau nimicitoare, deoarece combătea impostura, exagerările, mediocritatea, incompetenţa, ignoranţa etc. Maiorescu era "un maestru în arta citării şi în portretistică", spunea Al. Piru. După părerea lui Tudor Vianu, "s-a format în cultura noastră o stare de spirit de criticism", a cărei valoare o putem aprecia şi astăzi. Pentru a comenta "moralitatea în artă", criticul vine cu studiul "Comediile d-lui Caragiale", pentru a deschide o polemică directă cu detractorii marelui dramaturg.
Se ştie că Titu Maiorescu a avut o relaţie foarte strânsă cu poetul Mihai Eminescu, în care vedea "un om al timpului modern", cu o cultură "la nivelul culturii europene", spunea el, "cunoscând deopotrivă filozofia şi literatura străină, dar şi pe cea autohtonă". După contestarea "direcţiei vechi", în 1872, Maiorescu iniţiază "direcţia nouă", adică direcţia generaţiei sale, a idealurilor sale, prin "simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional". Primul autor pe care Maiorescu îl citează ca reprezentativ pentru "Direcţia nouă în poezia şi proza română" este Vasile Alecsandri, cel care după o lungă tăcere "ne surprinde" cu publicarea "Pastelurilor" devenite, spune criticul cu intuiţia astăzi confirmată, "o podoabă a poeziei" sale şi "a literaturii române îndeobşte". Aceeaşi clarviziune critică dovedeşte Maiorescu şi în plasarea în imediata apropiere a lui Alecsandri a unui alt poet, atunci încă necunoscut, a tânărului Mihai Eminescu, portretizat cu excepţională acuitate de critic: "Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu".
El a făcut referiri la primele trei poezii eminesciene, publicate în "Convorbiri literare", adică la "Venere şi Madonă", "Epigonii" şi "Mortua est!", aceasta din urmă considerată "cea mai bună", cu un "progres simţit în precizia limbajului şi în uşurinţa versificării". Prin studiul "Eminescu şi poeziile lui", mentorul junimist fixează locul poetului în cultura română, iar la capătul succintei analize a operei eminesciene, Maiorescu fixează concluzii pe care viitorul le-a confirmat pe deplin: "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe în secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Profetice cuvinte, cu atât mai emoţionante cu cât erau scrise de Maiorescu în anul morţii marelui "Luceafăr al poeziei româneşti". De altfel, criticul Maiorescu a fost primul care a intuit geniul lui Eminescu şi Caragiale, a publicat prima ediţie de "Poezii" de Mihail Eminescu (decembrie 1883), a păstrat peste un deceniu lada cu manuscrise eminesciene, pe care le-a selectat şi predat Academiei, a ştiut să aprecieze pe Alecsandri, când acesta se afla în declin, a apreciat pe Creangă, Slavici şi Coşbuc, iar mai târziu pe Goga şi Sadoveanu, cu alte cuvinte i-a apreciat pe toţi marii noştri clasici. În sfârşit, aşa cum aprecia Nicolae Manolescu, "direcţia constructivă, fondatoare a spiritului maiorescian" în cultura şi critica literară este deosebit de valoroasă şi în vremurile noastre...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
