VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Greieraşul lui Pinocchio
Mărturisesc că sunt foarte puţine cărţile pe care le-am citit de mai multe ori - nu e vorba despre re-răsfoit cărţi de poezie sau de folosit, de muuulte ori pe unele, cărţi de matematică, ci de citit, din scoarţă-n scoarţă, cum se zice. De fapt, numai două îmi vin acum în minte, vă voi contraria şi pe dumneavoastră, aşa cum i-am contrariat şi pe alţii când le-am dezvăluit cele două titluri: Aventurile lui Pinocchio, de Carlo Colodi, şi Micul Prinţ, de Antoine de Saint Exupéry! Cărţi pentru copii, recunosc privindu-vă în ochi. (Nu ştiu dacă am recitit sau doar am plănuit s-o fac, foarte serios am plănuit, asta ştiu, dar am amânat sine die, pentru totdeauna de-acum, recitirea Cireşarilor lui Constantin Chiriţă. Tot cărţi pentru copii, chiar dacă, aparent, ceva mai mari...) Că sunt două cărţi geniale, o ştie toată lumea şi asta ar explica revenirea mea la ele, fără a mă autobănuiesc de gusturi infantile - oricum, nu am de gând să mă justific. Am prins însă curaj să mă laud cu gusturile mele, după ce am văzut un clasament al celor mai traduse cărţi din lume, dintotdeauna şi de toate tipurile. E absolut remarcabil clasamentul!
Pe primul loc, Biblia. Perfect plauzibil, Cartea Cărţilor, în forma pe care o avem acum, face istorie de două mii de ani (ignor conciliile care au ales evanghelii, aşa cum ignor adausul la cele două mii de ani adus de Vechiul Testament). Versiuni în aproape 3.000 (trei mii!) de limbi, ne asigură Wikipedia! Urmează alte trei cărţi religioase, întrerupe şirul Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, continuă şirul alte patru cărţi religioase. Toate aceste şapte cărţi sunt produse de Watch Tower Society, ceva în legături cu Martorii lui Iehova, nu caut detalii, ne îndepărtăm de dragul de Pinocchio, mai adaug doar că mai număr opt alte cărţi produse de WTS care se află prin prima parte a listei. Puternică religia, puternici martorii...
Locurile 10 şi 11 din listă, înaintea oricărui scriitor care vă vine în minte, de la Homer la Cervantes, de la Dante la Shakespeare, de la Tolstoi la Hemingway, de la oricine la Cărtă..., sunt ocupate de cele două cărţi pe care le-am recitit eu. În limba română, una dintre cele aproximativ 260 de limbi în care au apărut cele două poveşti.
Interesant este că foarte aproape vin Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Caroll (încă o carte aproape recitită, dar în căutare de paradoxuri, de „urme de matematică” - Lewis Caroll = Charles Lutwidge Dodgson, printre altele, matematician!), basmele fraţilor Andersen, Jules Verne cu Douăzeci de mii de leghe sub mări. Aventurile lui Asterix, apoi cele ale lui Tintin... Reconfortant. Tot poveşti - dar ce poveşti!...
Simt-presimt că se poate scrie un eseu de toată frumuseţea despre întrepătrunderea aceasta de religie şi copilărie, e clar că se află ceva adânc aici, o formulez pretenţios sub forma nevoii de transcendenţă (împrumut de la Solomon Marcus, adaptat), ca să nu spun atracţia feeriei-inocenţei-miracolului, a sprijinului de Sus, a dreptăţii de pretutindeni, şi vin cu un detaliu din Pinocchio care îi arată adâncimea (religioasă?) şi care m-a obsedat şi încă mă: Greieraşul! Cel care îl sâcâie pe Pinocchio, îl dojeneşte atunci când face prostii. Vă reamintiţi cum reacţionează simpaticul buratino, cu nasul detector de minciuni? Ia un pantof şi-l zdobeşte pe greieraş de perete... Dar vă reamintiţi ce se aude în scena următoare? Glasul mortului greieraş, ca şi când ar fi în viaţă, dojenindu-l pe Pinocchio pentru următoarea lui trăznaie! Dacă nu stă aici jumătate din miezul eseului despre care vorbeam mai devreme, atunci... atunci... însemnă că mi-am pierdut eu greieraşul...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
