Romancierul, teologul, istoricul literar şi esteticianul Mihail Diaconescu
Amintirile m-au împresurat. Emoţiile nestăpânite păreau a nu se mai sfârşi, simţeam că-mi curg boabe mici de lacrimi din ochii ascunşi azi, după cinci decenii de la terminarea facultăţii, în spatele ochelarilor cu vreo şapte dioptrii. Opresc maşina în faţa uşii din spate a clădirii, acolo unde altădată ieşeam la o ţigară, în pauzele dintre cursuri. Linişte de mormânt. Urc cele câteva trepte şi pătrund în coridorul unde, pe atunci, gălăgia şi voia bună a studenţilor dădeau viaţă zidurilor primei Universităţi piteştene. Acum liniştea te speria. Era vacanţă. În vârful picioarelor, am trecut pe lângă amfiteatre, fără ca paşii să mi se audă, ca nu cumva să-i deranjez pe monştrii sacri ai învăţământului universitar, plecaţi de mult dintre noi, ale căror nume stau scrise pe tăbliţele din plastic de pe uşile amfiteatrelor: Gheorghe Vrabie, Augustin Z.N. Pop, Gh. N. Dragomirescu, Gabriel Ţepelea şi, nu în ultimul rând, Ceahlăul criticii literare, cercetător şi cunoscător al operei marelui Caragiale, acad. prof. univ. dr. Şerban Cioculescu. Despre fiecare îmi aminteam, după o jumătate de secol, câte ceva, lucru care îmi sporea emoţiile.
A doua serie a Facultăţii de Filologie se întâlneşte, după atâţia ani, şi-mi pare că şi clădirea a îmbătrânit odată cu noi. Urc scările interioare cu aceleaşi emoţii, cu aceleaşi bobiţe calde izvorâte din ochii obosiţi de trecerea anilor, ochi ce deseori rămâneau pironiţi, privind în gol, de parcă un aparat proiecta filmul frumos al anilor studenţiei. Undeva, în sala din fundul coridorului, aud voci, o voce de femeie şi alta de bărbat. Cu multă sfială şi stângăcie, bat în uşă. O voce cunoscută mă invită să intru. Deschid uşa şi, surprins de ceea ce văd, mă pierd la început, salut cu respect pe bărbatul încă verde, fostul asistent, apoi profesor Mihail Diaconescu, cu care, de câţiva ani, legasem o prietenie, în ciuda diferenţelor de tot felul dintre noi. O salut cu drag şi preţuire şi pe scumpa soţie a domniei sale, pe marea doamnă Corina care, la final, ne-a delectat cu un frumos recital la pian. Părul alb al domnului profesor şi barba, la fel de albă, îi ofereau şi mai multă măreţie acestui munte al culturii româneşti, un Everest al romanului, al criticii literare şi esteticii, distins în ianuarie 2011 de către Senatul Universităţii din Piteşti, cu titlul academic de Doctor Honoris Causa.
Ca un fulger, prin faţa ochilor mi se învălmăşesc amintiri cu şi despre acest MARE OM, care peste puţin timp va număra opt decenii de viaţă. S-a născut la 8 noiembrie 1937 în comuna Priboieni, din fostul judeţ Muscel, cum arată şi profesorul piteştean Ilie Barangă în cartea pe care i-a dedicat-o, „Noi contribuţii bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu”, carte în care putem admira chipurile părinţilor scriitorului, tatăl, preotul şi învăţătorul Aurelian Diaconescu, cel mai de seamă model uman, apoi mama, Aurelia Diaconescu, numită de scriitor „sfânta mea mamă”, bunicii pe linie paternă Maria şi Nicolae Diaconescu şi bunica pe linie maternă Maria Stancu, născută Rădulescu. Scriitorul Mihail Diaconescu a absolvit, în 1960, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1972, a obţinut titlul de doctor. A debutat în publicistica literară în 1960, iar editorial în 1963, cu romanul „Visele au contururi precise”.
E mult de atunci. Cincizeci de ani, trecuţi ca o părere. Albit de ani şi realizări, de bucurii şi tristeţi, l-am găsit în amfiteatrul Revederii noastre aranjându-şi, împreună cu soţia, cărţile domniei sale, care urmau a fi oferite, cu autograf, foştilor studenţi. Nu pot trece cu vederea una dintre amintirile anilor de studenţie, amintire luminată de strălucirea briliantină a domnului profesor Mihail Diaconescu. Eram student în anul III al Facultăţii de Filologie din Piteşti. O toamnă frumoasă şi lungă, cu dimineţi puţin mai răcoroase însă, deşi soarele îşi revărsa suliţele de foc. În curtea Institutului piteştean, spre baza sportivă, câţiva meri încărcaţi de roade, dar care aveau pe crengi şi flori, ceea ce a trezit curiozitatea nu numai în rândul studenţilor, dar şi profesorului de Biologie, domnul Cristescu, care îi cerceta minuţios, nevenindu-i să creadă asemenea minune - flori de măr la culesul merelor. Alături, profesorul de Pedagogie, domnul Ilie Stănculescu, i se adresează, cu vocea-i blândă, concetăţeanului câmpulungean: „Va fi toamnă lungă, ştiu de la tata, dar şi iarnă grea”. Noi, studenţii, mai puţin interesaţi de flori, mai mult de fructele pârguite, îi ascultam. Pe treptele din spate ale Institutului, un bărbat bine legat, de o eleganţă ireproşabilă, tânăr, degajând un aer de sobrietate, privea şi el spre minune, destul de serios. Era tot muscelean. Personal, nu-l mai văzusem până atunci. Mi-a atras atenţia eleganţa, chipul angelic, faţa curată, proaspăt bărbierită, cu ochii albaştri jucăuşi, ce trădau multă inteligenţă, sprâncenele arcuite pe care se sprijinea fruntea lată, specifică oamenilor deştepţi, de unde pornea un păr bogat, proaspăt tuns, îngrijit. Nu ştiu dacă-i puteai găsi un defect acestui bărbat. De o verticalitate (atât la propriu, cât şi la figurat) rar întâlnită, cu mersul vioi, ţanţoş, într-un cuvânt, un bărbat bine, care trezea interesul studentelor ce-l sorbeau din ochi. Era asistentul Mihail Diaconescu, cel care îi însoţea la cursuri fie pe prof. Augustin Z.N. Pop, marele eminescolog, fie pe profesorul Şerban Cioculescu, specialist în Caragiale.
Seminariile cu asistentul Mihail Diaconescu erau adevărate revelaţii, trebuia să fii bine pregătit, tânărul cadru universitar impunând respect şi admiraţie. A urcat repede pe scara posturilor universitare (asistent, lector, conferenţiar, şef de catedră la Universitatea din Piteşti). În 1966 am terminat Institutul, fiecare fiind repartizat la post. Urmăream, din publicaţii, evoluţia formidabilă a intelectualului literat Mihail Diaconescu. În 1966 înfiinţează revista culturală şi literară „Argeş”, e cofondator al revistelor „Astra”, „Noua revistă română”, „Analele Universităţii Spiru Haret, secţia Filologie”, „Limba şi literatura română”, iar în 2001 a reînfiinţat revista „Argeş”. Între 1972-1975 a fost conferenţiar oaspete al Institutului de Romanistică al Universităţii Humboldt, Berlin. Timp de zece ani, între 1985-1995 a lucrat ca cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Ţine prelegeri la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii „Spiru Haret”. În 1996, Universitatea din Oradea i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa şi în 2005 a primit titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Brad. În 2007 este Cetăţean de onoare al comunei Vultureşti şi, în acelaşi an, Cetăţean de onoare al Argeşului.
Mihail Diaconescu este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, autor al romanelor „Culorile sângelui”, „Adevărul retorului Lucaci”, „Umbrele nopţii”, „Marele cântec”, „Călătoria spre zei”, „Speranţa”, „Depărtarea şi timpul”, „Sacrificiul”, al altor lucrări ca, de exemplu, „Prelegeri de estetică ortodoxă şi arta cuvântului” (trei volume), „Dialoguri şi meditaţii despre literatură, muzică şi artele plastice”, „Serile la Vultureşti” etc. Scenarist şi regizor, autor al unor tratate („Istoria literaturii dacoromane”), a volumului „Antologie de literatură dacoromană”, toate acestea ilustrând personalitatea complexă a romancierului, eseistului, documentaristului care a marcat profund şi definitiv evoluţia prozei artistice româneşti.
Sunt mândru că mă pot număra printre studenţii prof. univ. dr Mihail Diaconescu. L-am revăzut pe maestrul condeiului Mihail Diaconescu după 43 de ani. Acelaşi suflet blajin, aceeaşi faţă senină, înnobilată de două luminiţe albastre, agere şi pătrunzătoare, cu părul ce căpătase culoarea fulgilor de nea, la cei 71 de ani ai săi, da-i-ar Dumnezeu mulţi înainte! L-am revăzut la Muzeul Goleşti, într-o frumoasă zi de august. I-am amintit că sunt fost student al domniei sale. Nu ştiu dacă m-a recunoscut. Ştiu doar că m-a privit cu aceiaşi ochi albaştri, a primit cu drag revista noastră domneşteană „Pietrele Doamnei” şi, la numai două săptămâni, am primit o parte din scrierile domniei sale, cu autografe pline de dragoste şi cu duioşia-i caracteristică.
Domnule profesor, romancier, estetician, critic şi istoric literar Mihail Diaconescu, vă mulţumesc pentru învăţăturile date şi port cu mine mândria că vă sunt contemporan. Aţi rămas, după o jumătate de secol, acelaşi om stilat, acelaşi rafinat intelectual, acelaşi MARE OM!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
